Zarul de doi euroi

Astă seară, fix cum mi-am terminat munca în folosul comunităţilor culte, am băut un cico pe bază de hamei cu diverşi colegi. N-am zăbovit mult, ştiind că din lipsă de cornuri pentru micul-dejun trebuie să ajung la un magazin care închide la ora 10. Termin repede păhărelul rece de lichid şi o tulesc spre respectiva alimentară. Ajung, îmi fac cumpărăturile, dar întîmpin o problemă de forţă majoră: vezica a pus punctul pe j şi mi-a transmis că e la capătul puterilor. Aşa a început coşmarul. Cea mai apropiată unitate budică era undeva la 5 minute de mers agale. Am coborît în parcarea subterană în speranţa că acolo or fi construit mai aproape un stabiliment dotat cu pisoare. Nici vorbă. Jos era mare distracţie în difuzoare, plus că la cît de goală era, mi-am permis să mă consider cel mai tare din parcare.

Dezamăgit de faptul că nu aveau veceu, am urcat la loc şi m-am dus unde ştiam eu de la început. Cu o forţă nemaipomenită şi cu o deosebită tărie de caracter, am reuşit să eliberez berea, dovadă că metabolismu-mi e foarte receptiv la schimbările bruşte ce apar într-însul.

Nu aveam mare timp la dispoziţie pentru rămas prin oraş, dar nici acasă nu mă grăbeam. Aşa că mi-am permis să intru într-un centru de jocuri aproape gol şi să mă duc la maşinăria mea preferată din astfel de spaţii: gheara. Adică chestia aia cu care poţi să iei tot felul de prostii manevrînd gheara [hihi, cînd mă joc cu asta poţi să spui că sînt N(a)icu Gheară]. Fără modestie ţin să declar că sînt maestru la acest joc, avînd în vedere multitudinea de muţunachi pe care i-am făcut cadou soţiei în direct din astfel de maşinării. Oferta dinăuntru era formată din nişte zaruri d-alea cu ventuză pe care să le agăţi în maşină, nişte mingi naşparlii şi încă ceva atît de insignifiant încît nici nu-mi aduc aminte ce era.
Preţ per joc: 2 euroi.

Pun ochii pe un zar roşu, bag fisa şi trec la acţiune. Toţi ăia şmecheri vor să ia ceva din prima, dar eu atribui 80% din pasul 1 aranjării terenului în aşa fel încît la cea de-a doua încercare obiectul ţintă să poată fi scos cu uşurinţă. Am adus gheara fix deasupra zarului buclucaş, am început să cobor puţin cîte puţin, l-am înşfăcat oarecum, dar bulangiul n-a vrut să iasă, îndrăgostit fiind de o minge cu un pokemon pe ea. Nu e totul pierdut, mai am o şansă. Îmi ajunge gheara la locul respectiv, coboară, o mai ajustez un pic şi hop, l-am luat. A căzut în găurică şi al meu era! Iupi, cîtă bucurie!… E atît de ieftin, că nici 9 cenţi nu cred că face. Nici măcar nu pute a un parfum, iar ventuza aia prăpădită abia dacă stă lipită.

I-am făcut poză. Nu-i aşa că e ţărănesc să ai zar agăţat la maşină?

Similar Posts:

Le Muy
Amintiri din vremuri necrizate

Comments 7

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.