Bună dimineaţa. În cîteva momente voi pleca de-acasă în lungul drum spre servic. Soarele tocmai a răsărit din mare, parcă dînd viaţă apei cristaline şi reci a cărei lumină se reflectă în bucătărie pe dulapurile din dreapta. Frigiderul e pe stînga şi în el mă aşteaptă ultimul iaurt pe care-l voi lua cu mine spre a-l savura în traficul sufocat de maşini şi de lucrările care parcă nu se mai termină. Cînd voi ajunge la destinaţie, voi lua cutia şi o voi arunca la gunoi. Va fi un ambalaj străin de tot ce se va alfa în acel container. Străin între străini. Nimeni nu-l va băga în seamă, celelalte cutii se vor uita la el cu superioritate, cu mîndrie, fiindcă el este un amărît carton românesc care a ajuns să-şi trăiască ultimele clipe departe de ţara lui. Vor fi şi unele care se vor uita la el cu invidie, fiindcă este unic şi n-au mai văzut aşa ceva în viaţa lor. Dar nu va conta cîtuşi de puţin acest lucru. Fără doar şi poate se vor uni împotriva lui şi-i vor rîde pe sub nas fiindcă este român, adică un nimeni. El nu va zice nimic, va aştepta liniştit în colţul lui din tomberon pînă vor veni să-l ia gunoierii. Apoi va merge să moară. Dar o va face cu speranţa că din el se vor naşte alte şi alte ambalaje.

pîsî: că tot veni vorba de reciclare, cum pun la loc recycle bin pe desktop că l-am şters ca bovea?