Personal nu-mi plac. E părerea mea. Iar o să se supere pe mine ştiu eu cine care are tatuaj, dar, cum am spus, persoanele de faţă se exclud. La fel şi la postul cu Aerosmith. Am făcut pace? Buuun. Revenind. Zilele trecute am asistat la un concurs. În sală, o duduiţă fragedă cu un tatuaj care nu mi-ar fi dat vreodată prin cap că ar putea exista (foto). Ideea e foarte mişto, chiar mi-a surîs şi plăcut. Am stat, am meditat şi am conchis că tot nu mi-aş face un tatuaj.

Concursul la care am asistat era pentru ocuparea unor posturi libere într-o orchestră. Concurenţii vin şi cîntă prima etapă după cortină, iar apoi, cine trece în etapa a II-a, cîntă în faţa comisiei şi a publicului fără cortină. Printre ei s-a aflat şi un puţoi cu păr cu ţepi, cercei în urechi, piercinguri în sprînceană şi buză, pantaloni ¾ etc. Din punct de vedere profesional gagiul era mediocru, iar cînd eşti mediocru, mai bine stai acasă şi ştergi praful, speli geamurile, faci o tocăniţă ş.a.m.d. Era cît de cît bine crescut, dar n-avea faţă de treburi cîntăcioase. Da, ştiu că muzica e pentru toată lumea şi că nu ar trebui să se facă referire la faptul cum arăţi sau mai ştiu eu ce. OK, dacă rupi vioara, jos pălăria. Dar totuşi să nu uităm că vorbim de unele dintre cele mai subiective decizii cînd vine vorba de jurizat. Un concurs de acest gen (şi nu numai) se rezumă doar la părerea pur subiectivă a celor din juriu: mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut. Plus că te mai uiţi şi la faţa omului şi-ţi dai seama de cum se mişcă pe instrument. Mai există instrumentişti cu cîte-un cercel în ureche, un tatuaj ascuns, o însemnare corporală, dar cînd vii să te angajezi într-o orchestră, cu o comisie în faţa ta formată din oameni normali şi încă neobişnuiţi cu chestiile astea, sau pur şi simplu scîrbiţi de o asemenea înfăţişare, să nu cumva să te aştepţi să fii declarat admis.