Pînă foarte tîrziu nu am ştiut că scrotul se cheamă scrot. Mama îi tot zicea nucă. La fel şi cu penisul şi cu toate prostiile din lume. Primele înjurături le-am învăţat prin liceu. Am crescut într-un climat fără spurcăciuni, fără jigniri şi lipsit de nesimţire. Am avut o copilărie în care am fost învăţat să respect lumea, să fiu politicos, să vorbesc cu dumneavoastră, să dau bineţe tuturor, să nu fiu răutăcios, fiindcă toate astea se vor întoarce într-o zi împotriva mea. Pentru asta voi rămîne veşnic recunoscător celor două persoane care m-au lăsat să mă descurc mai departe pe-aici: Mama şi Mamaee (aka Super Mamaee).

Am pornit să scriu toate astea după ce am văzut un status. Am cîţiva în lista de mess cu nişte apucături cvasi cocalare pe care îmi doresc cu ardoare să îi şterg. Aşa-mi doresc să fac în cazul ăsta. În esenţa sa, mesajul sună a o veritabilă manea hip-hop. Mai mult decît atît, are perfectă dreptate din punct de vedere nostalgic. Dar de aici şi pînă a citi chestia asta scrisă de mîna unui puştan de 13 ani, mi se pare total deplasat. OK, avansăm, vîrstele înaintează, facem copii la 9 ani, matematica de a VI-a într-a II-a, trei limbi străine la 10 ani, calculatoare de la 4-5, dar pînă unde? Colac peste pupăză, înjurăm de mamă, de morţi sau ne f*tem în gură şi cur încă din clasele primare. Şi stai şi te gîndeşti că părinţii puşlamalelor ăstora mici au avut copilărie de-aia faină, mult mai faină ca a noastră. Nu-i aşa, coa?