Scrisoarea unui elev indignat de la #bac2011

Presupun că mai toată lumea a aflat de celebra, sau nu, scrisoare a unui sărman elev pe care l-a chinuit talentul să scrie un text către părinţii lui, chipurile, în care şi-a vărsat tot oful şi jalea pe faptul că societatea crede despre elevii de la #bac2011 că sînt o generaţie ratată, de etnobotanişti, idioţi şi facebook-eri.

N-am să mă leg de greşelile de punctuaţie sau de gramatică pe care le face în text (“care” în loc de “cărora”, “defapt” într-un cuvînt sau deja celebrul “noştrii”), din care nu ştiu dacă să cred că ar fi luat Bacalaureatul sau l-a picat, nu am să folosesc nici cuvinte înjositoare la adresa lui (ex.: “retardat”, “idiot”, “cretin”, “incult”, “prost”), ci am să fac o călătorie înapoi în timp, la care e invitat să ia parte care mai doreşte, care mai pofteşte.

Acum 10 ani treceam într-a XII-a. Lucrurile deveneau deja serioase, se anunţa un an plin de învăţat puternic la toate materiile, studiat pentru absolvenţă şi admiterea la facultate. Toate treburile astea veneau pe fondul unor rezultate deloc de ignorat pe care le obţinusem înainte şi, cel mai ciudat, al creşterii mediei generale în ultimii patru ani. 10 pe linie nu am avut nici măcar în clasa I, cînd am început fructuos cariera mea de boboc cu o menţiune 9,71 (îmi pare rău, nu eram talentat la desen ca alţii), devenind astfel un vis pe care-l mai puteam atinge doar în ultimul an de liceu – the final frontier.

Şi am tras, am tot tras anul ăla. Vorbim deja de acum 9 ani cînd am fost şi la Olimpiadă unde mi-am pus centura în joc, apărîndu-mi cu succes titlul pe ţară obţinut anul precedent, am participat şi la alte concursuri, îmi ieşea numai 10 la şcoală, chiar nu aveam de ce să mă plîng. Bac-ul se apropia cu paşi repezi. Doar cîteva zile ne mai despărţeau de momentul adevărului. Mi-am luat unul din cei mai buni prieteni şi am început să învăţăm împreună, să ne facem rezumate, să ne dăm teste unul altuia, să mai fumăm şi noi o ţigară de relaxare în parc etc. Nu trecea zi fără să nu ne vedem ca să învăţăm pentru română, engleză, geografie sau estetică.

Apoi a venit examenul vieţii, am făcut tot ce-am putut şi l-am luat printre primii amîndoi, meritîndu-ne din plin vacanţa năbădăioasă la mare ce a urmat. Important era că îl luasem şi scăpasem de un ditai bolovanul de pe inimă. Cu toate că am avut 10 pe linie într-a XII-a, trăiam cu frica şi incertitudinea că e posibil să pic la Bac. Lumea spunea că-s paranoia. Aveam impresia că nu mai ştiu nimic, că am uitat tot ce-am învăţat (în afară de Oaş-Gutîi-Ţibleş şi Călimani-Gurghiu-Harghita, grupe pe care o să le ţin minte cît oi trăi), că se va alege praful de tot ce-am făcut şi că nimic nu a contat. N-a fost să fie aşa şi mai bine.

Tuturor profesorilor pe care i-am avut în liceu le-a plăcut generaţia noastră, pentru că eram printre ultimii care au mai avut rezultate, exprimîndu-şi de foarte multe ori de faţă cu noi respectul pentru ceea ce sîntem şi ce-am făcut. Îşi deschideau sufletul în faţa noastră, arătîndu-se îngrijoraţi de generaţiile ce aveau să vină de actuali cocalari, de ţigani manelişti care dau la liceu de muzică pentru a deprinde arta cîntatului la nunţi de mafioţi, de vagabonzi, de retardaţi, de nesimţiţi şi de elevi fără pic de respect pentru orice cadru didactic.

Îmi amintesc de acum 11-12 ani ce colegi mişto mai mari aveam, cu care mă înţelegeam minunat, ca de altfel şi profesorii. Admiram tot timpul relaţia profesor-elev pe care o aveau şi pe care voiam să o am şi eu. Tot timpul ne-am propus să încercăm să fim şi noi ca ei, să avem aceleaşi rezultate bune, ba chiar să le îmbunătăţim, să facem ceva să nu se piardă ce-au făcut ei, să-i facem mîndri pe dascălii noştri, pe învăţătoarea din clasele primare şi, nu în ultimul rînd, pe părinţii noştri dragi.

“Generaţia rataţilor” am fost şi noi.
Indiferent că ne place sau nu, nivelul scade de la an la an. Per total şi noi am scăzut cînd a fost să dăm Bac-ul. Nu ne-am ridicat la înălţimea celor dinainte, dintre care s-au remarcat cîteva vîrfuri ce au ajuns astăzi să fie aplaudaţi pe marile scene ale lumii, dar măcar nu ne-am făcut de rîs şi bătaie de joc cum s-au făcut jalnicii ăştia din acest an. Mă bucură faptul că noi am ştiut ce înseamnă să respecţi un profesor, să-l saluţi şi să-l asculţi, să-ţi crape obrazul de ruşine dacă ai luat o notă mică la teză, să nu ştii cum să faci să intri în pămînt dacă la şedinţa cu părinţii ai tăi aflau de la dirig/ă că ai făcut vreo boacănă. Mă mai bucură faptul că ne ofticam dacă luam nota 9, că ştiam să ne jucăm în curte “Ulii şi porumbeii”, “Frunza” sau “Leapşa” (nu asta de pe bloguri), că mai chiuleam şi după aia ne părea rău, că renunţam la pauze ca să ne facem o parte din teme şi să avem acasă mai mult timp liber şi că nu ne-a arătat nimeni cu degetul. Lucruri de care nu ar trebui, dar sînt mîndru.

2011 a fost generaţie ratată? Staţi să vedem la anu’, gen.

Similar Posts:

Din ţara unde pînă şi cercetaşii se pierd...
Alternativa la problema algelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.