Scandal cu pian

Cînt la vioară de cînd mă ştiu.

Pot afirma lucrul ăsta foarte convins, dat fiind faptul că am început să cînt de la şase ani şi nu prea mai am cine ştie ce amintiri de dinainte de clasa I. Toată viaţa mi-am dedicat-o mai mult sau mai puţin muzicii (aş înclina pentru mai puţin, că dacă ar fi fost mai mult, nu aş fi ajuns unde sînt astăzi). Cu bune şi cu rele, s-au întîmplat multe. Au fost şi urcuşuri, au fost şi coborîşuri, au fost şi lacrimi de bucurie, dar şi de tristeţe, au fost şi concursuri, au fost şi olimpiade, au fost şi nişte premii şi multă muncă.

Dar niciodată nu a fost scandal!

Citeam de tînărul pianist talentat somat de Fisc să plătească nici măcar 3 euro pentru nişte drepturi de autor în urma unui concert susţinut cu Filarmonica din Iaşi. Eu pot înţelege multe lucruri, dar de aici şi pînă la a vui toată presa pentru preţul unei şaorme amărîte pe care-l datorează băiatul ăsta, mi se pare tipic neaoş. Astfel de somări vin în mod automat în cazul existenţei vreunei neplăţi. Este exact ca în cazul ăla în care un om de nu ştiu unde a primit un aviz de debranşare de la lumină pentru că avea o restanţă de nu ştiu cîţi bani (diviziunea leului). Deci chestiile astea oricum se întîmplă, n-ai ce să le faci.

Dar cum nouă ne stă în caracter să speculăm orice rahat, hai să-l dăm pe băiat şi la televizor. Parcă-l şi văd pe Gîdea zicînd: “Uitaţi, doamnelor şi domnilor, unde s-a ajuns! Pentru doar 13 lei, statul trimite un aviz unui băiat talentat, care a luat premii la concursuri şi cîntă la pian de sparge avioanele.” Mă rog, asta cu sparge avioanele nu prea-l văd eu pe Gîdea s-o zică. Să ne reamintim, totuşi, că statul român, prin ANAF, nu face diferenţierea dintre un pianist talentat şi un muncitor necalificat. Pentru ei toţi sîntem la fel: bun sau răuplatnici.

Bineînţeles că în spatele poveştii găsim şi substraturi cu iz de publicitate, dar au mai fost şi alţi copii pe lumea asta (încă mai sînt) care nu au avut nevoie de ajutorul presei pentru a se afirma, mai ales cu un subiect de toată jena. Vina e comună: a) a presei pentru efectul ţînţar-armăsar şi b) a părinţilor copilului care nu ştiu cum au fost atraşi în a se preta la un astfel de scandal (cu toate că au afirmat că vor plăti).

Desigur, dacă aş sta să analizez din punctul meu de vedere de muzician şi om bun, m-aş înduioşa şi aş da dreptate pianistului şi familiei pentru modul în care sînt tratate tinerele speranţe ale muzicii clasice româneşti, care şi-aşa sînt din ce în ce mai puţine, cerînd statului mai mult sprijin şi respect pentru aceşti copii. Şi eu m-am ofticat adesea pentru tot felul de bani pe care a trebuit să-i dau sau de anumite sume primite care nu reflectau nici pe departe orele de studiu şi muncă. Dar hai să ne amintim pentru o clipă că o datorie este o datorie şi trebuie plătită, indiferent că e de de 10 bani, de 13 lei sau de 50 de milioane. Că alţi mahări care au delapidat statul cu miliarde nu o fac, asta e treaba lor. Hai să ne vedem fiecare de ale noastre.

Similar Posts:

Trei ţări, trei bănci, trei angajaţi
Asigurarea Blue Air Flexi, încă o ţeapă marca Blue Air

Comments 2

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *