Regele ciubucurilor

Unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa unui artist-instrumentist amărît este cînd află că va cînta un ciubuc (fie el cît de naşparliu). Nu există în lumea asta altceva mai sublim şi mai ancestral decît clipa metempsihotică în care cineva îţi şopteşte la ureche “vezi că e un ciubuc.” Stările interioare nu pot fi descrise în cuvinte; ar fi prea banal să mă apuc să scriu acum despre căldura ce îţi trece prin toate herniile de disc sau de tremurul în glas ce se simte cînd întrebi “pe cîţi bani?” Este ca o înviere. Învie toate celulele din tine. Brusc uiţi de toate problemele materiale, sentimentale, profesionale, iar unica ta năzuinţă este să ajungi să trăieşti ziua ciubucului şi mai ales momentul în care te vor plăti. Ciubucul reprezintă esenţa unui interpret. Este însăşi poarta spre o altă lume, o asceză mistică în stilul lui Emil Cioran, sau, de ce nu, al lui Nicolae Steinhardt. Un complex de trăiri nemaiîntîlnite pe care doar un artist (în adevăratul sens al cuvîntului) le poate experimenta.

Similar Posts:

N-am putut să mă abțin

Comments 1

  • Da’, ce cânţi tu la ciubucuri? Chiar sunt curios. Şi încă ceva te-aş mai ruga. Pune pluginul care te anunţă pe mail că a mai comentat cineva la articolul tău. Te rog.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.