Şaorma este o delicatesă la Bucureşti. La fel ca şi McDonald’s-ul care e considerat restaurant de lux. Afară, cele două amintite mai sus au imaginea cantinelor de pe vremea lui Nick. Mizeria te înconjoară, pînă şi paleta cromatică a pereţilor, designul, totul este sumbru. În România este vesel, e roşu, e roz, alb, oranj etc. Te bucuri cînd mergi la Mc.

Şaorma este bucuria nocturnă, răsfăţul de după o zi de muncă sau o ieşire la un suc. Şmecheraşii care ies cu motoarele sau cu Hummer-urile la Romană să bea cico la terasă, se retrag apoi către cele mai influente zone kebabistice ale Capitalei. Şi astea sînt două mai importante: Floreasca şi Dristor. Acolo, vin însoţiţi de piţipoancele care le aşteaptă în maşină. În timp ce ei stau la coadă, ele îşi mai fac un ochi, o buză, cu alte cuvinte se înfrumuseţează pentru clipa specială cînd vor înfuleca cu nesaţ din amalgamul de carne, cartofi prăjiţi, varză şi eternul usturoi.

Şi mie îmi place kebabul. Otomanii au dat lovitura cu invenţia asta, numai că nicăieri nu mănînci kebab mai bun ca în România. Problema lor este personalul angajat să-ţi prepare şaorma exact aşa cum îţi doreşti. Unul o vrea picantă, altul o vrea dulce, altul fără castraveţi şi tot aşa. Mie mi-au greşit şaorma în peste 70% din cazurile în care am cerut-o aşa cum îmi place mie. Şi de cele mai multe ori, şaormiştii de la Dineş le încurcă la greu.

Acum două seri, la renumita şaormerie din Floreasca era coadă ca pe vremuri, readucîndu-mi aminte ce idee genială îmi apăruse în creier cînd vedeam astfel de cozi ceauşiste: cînd ajung în faţă, să iau vreo 10 şaorme cu diferite compoziţii şi apoi să merg la ultimii de la coadă să fac bişniţă. “Vă e foame? Vreţi să nu mai aşteptaţi pînă ajungeţi în faţă? 30.000 în plus şi e a voastră.”