S-a întîmplat la un moment dat să mă confrunt cu o situaţie inovatoare. Un ex-coleg de facultate, cu care nu am avut absolut niciun fel de treabă în afară de un “bună” şi din cînd în cînd cîte un “pa”, m-a abordat prin intermediul reţelei de socializare pentru a-l ajuta într-o problemă. Băiat bun cum sînt, am zis să-l susţin în demersul lui de a încerca să fie din nou coleg cu mine, dar la muncă de data asta. M-am interesat pentru el ce şi cum, l-am pus la curent cu unele mici cancanuri (ca să ştie omul la ce se înhamă), ba chiar am şi fost să plătesc o taxă de înscriere la o bancă din centru, bancă la care nu se poate ajunge orişicum, ci trebuie băgată maşina în parcare la mama naibii, să o iei pe jos pînă acolo, să rezolvi treaba, apoi să te întorci la maşină şi să mai şi plăteşti parcarea. Deci vă daţi seama că a fost o întreagă tevatură, mai ales că era dedicată unui un cvasi-necunoscut.

Ghinionul lui a fost că în ziua următoare întîmplării cu banca, avînd tot dosarul de înscriere în regulă, aflăm brusc că persoanele care nu îndeplineau o anumită cerinţă nu puteau participa la concurs. Asta e, i-am zis că-mi pare rău, că uite ce porci sînt, bla-bla, eram în continuare drăguţ (cum de altfel sînt mereu). Şi el la fel că mersi că l-am ajutat, că nu ştia ce făcea dacă nu eram eu aici, că rămîne dator cînd vin eu în România, să ne vedem etc. Şi mai drăguţ, i-am replicat că nu e nevoie, doar că infima sumă de la înscriere ar fi frumos să fie achitată. Că să stau fără griji, că sigur, că vai, dar cum, se poate…


Am fost şi în România, m-am şi întors între timp. De atunci ăsta n-a mai dat niciun semn. Nu că aş sta în banii ăia (e un rahat de hîrtie roşiatică), dar ideea în sine e deranjantă. Adică pe cînd eram colegi de facultate mai că ne băgam în seamă, acum devenim brusc prieteni virtuali, îmi mai şi datorezi nişte bani şi, mai mult, nişte respect, iar acum ne dăm la fund că ne-am făcut trebuşoara şi nu mai avem nevoie de fraier. Se pare l-am mirosit încă din vremea studenţiei cînd am ales să nu interacţionez prea mult cu el (iată, ştiam eu de ce), dar am zis că mi s-a părut şi totuşi hai să-i acordăm omului o şansă de a se reabilita. Acum îmi dau seama de ce se mai supărau unii că nu-i băgam în seamă şi mă făceau fiţos şi îngîmfat, dar, după cum se poate observa cu ochii liberi, instinctul meu de fată mare nu mă-nşală.

Faza se aseamănă foarte mult cu ce-am mai auzit de curînd de la altcineva care avea un soi de problemă asemănătoare, dar care nu era de rangul celei expuse de mine, în sensul că a presupus doar un add pe feisbuc şi apoi o întrebare: “Ai putea să-mi spui şi mie, te rog, cum este acolo la tine şi ce perspective aş avea dacă…” Atît! Fără bani, fără favoruri, fără nimic. O simplă întrebare la care nu s-a primit niciun răspuns. După luni de zile de la amintitul eveniment, persoana în cauză ajunge să se vadă cu cel pe care l-a întrebat pe feisbuc ce şi cum, luîndu-se fin şi cumsecade de acela: “De ce nu mi-ai răspuns cînd te-am întrebat atunci?” Răspunsul a fost simplu: “Nu ştiam cine eşti.” Replica asta nu putea fi dată decît de un dobitoc veridic, pentru că în situaţia de faţă chiar era vorba de o simplă întrebare pentru formarea unei idei şi nimic mai mult. O banală dovadă de lipsă de colegialitate. Pentru că gradul de nesimţire al unor aşa-zişi hartişti care s-au ajuns, întrece uneori valenţele perceptibilului.

Interesant cum lumea e din ce în ce mai egoistă şi ţine totul numai pentru sine, ca nu cumva altul să ajungă la fel sau chiar mai sus. Eu n-am fost învăţat aşa. Mi s-a spus că e bine să ajut atît cît pot, că după faptă vine şi răsplata. Numai că nu ştiu cît mai e valabilă vorba asta în ziua de azi. Adeseori oamenii cu bun-simţ sînt prea fraieri, din cauza faptului că încă mai cred în anumite valori ale eticii. Însă oamenii cu rău-simţ n-au nicio treabă, îşi văd interesul şi-i doare la bască de proşti. Ştiu, e un paradox, dar cam aşa stau lucrurile.

(va urma)