În vremea aceea mai existau şi oameni înţelepţi. Aceştia foloseau maşini care erau denumite maşini normale. Nu mergeau cu viteză, respectau regulile de circulaţie, păsările cîntau, fluturii zburau. În ziua de sabat dinaintea noului an, maşinile normale se deplasau pe Barbu Văcărescu. Una era pe banda 1, alta în dreptul ei pe banda 2. În stînga lor era un tramvai. Erau practic aliniate şi înaintau cu aceeaşi viteză. Nu aveai unde să fugi, fiindcă era o zi liberă, trafic mai deloc, păsările cîntau, fluturii zburau.

La un moment dat, în spatele celor 3 apare un şofer grăbit căruia i se spunea BOU. Era încătuşat şi nu ştia cum să facă să depăşească maşinile normale. În genialitatea lui debordantă, s-a pus între benzi, poate-poate reuşeşte ceva. N-a reuşit. Cînd pe dreapta, cînd pe stînga, nici el nu mai ştia ce să facă. Deodată, prinde un spaţiu mic, se bagă cu tupeu, claxonează, flash-uri, pînă la urmă trece. Îi dă blanăăăăăăăăăă… şi se duceeeeeeeeeee… ca vîntuuuuuuuuuuuu’… şi ca gînduuuuuuuuuuuuu’… fix 100 de metri. Era roşu.