Perseidele 2016

Atât de mult aşteptam tradiţionala ploaie de stele a lui august încât aveam pus un memento de câteva luni bune pe telefon, ca nu cumva să pierd evenimentul. Cu o zi înainte să-mi sune alarma deja începeau să apară tot felul de ştiri prin ziare că ce frumos o să fie, că 60 de stele pe oră, poate chiar mai multe, o întreagă nebunie a lui Salam stelară urma să se declanşeze în mai puţin de 24 de ore. Spectacolul ceresc era la o aruncătură de băţ şi noi eram atât de aproape de el (mă rog… la niscaiva ani lumină, dar îţi faci trebuşoara).

Momentul a sosit! Se lasă seara pe meleaguri, cârâitoarele se opresc din zbierat, lumea începe încet-încet să purceadă spre casă, din ce în ce mai puţine maşini pe stradă până când… nimic. Linişte absolută. Iar eu adorm.

Păi cum naiba să nu adormi după o zi toridă de vară cu un program ca la spitalul de nebuni? Cazi lat, buştean, lemn, nu mai ştii pe ce planetă te afli, îţi pierzi cunoştinţa, dacă nu chiar şi identitatea.

Dacă vă gândiţi că aici se cam termină articolul şi că nu mai urmează nimic interesant, având în vedere că am dormit până dimineaţă precum o porcină, ei bine, vă înşelaţi amarnic. De obicei, pe timpul verii, noaptea e cald groaznic de cald, astfel încât corpul uman are nevoie de mai multe pauze publicitare de-a lungul somnului. Şi uite aşa s-a nimerit să mă trezesc undeva în noapte şi, după ce am băut o cantitate desconsiderabilă de apă, mi-am adus aminte de Perseide.

Zis şi făcut. Imediat am luat telefonul, am căutat constelaţia lui Perseu pe cer (habar n-aveam că se văd din pat, ulterior am aflat). Ei bine, băiete, ia şi te uită!

Şi stau, şi stau, şi iar mai stau. La un moment dat văd ceva, am zis uite-o, vaaaaai, cât de tare!… Când colo era doar un Boeing 747. Mai stau ce mai stau, parcă iar am văzut ceva… De data asta era un Airbus. Dezamăgire totală, îmi scrâşnesc gâtul că deja înţepenisem şi continuu cu stoicism. Îmi ziceam “nu se poate, trebuie să văd măcar una, e imposibil, au zis ăştia că se văd multe, puii mei…”

Deodată iar văd ceva. Se mişca destul de repede, constant, dar nu îndeajuns cât să fie o stea. Iau din nou aplicaţia de pe telefon. Avion nu era. Iau cealaltă aplicaţie de pe telefon şi, într-adevăr, era un satelit amărât.

Dar nu-i nimic. Eu stau până când îmi văd perseida.

Mi se închideau ochii, deja eram extenuat. Aveam cam un sfert de oră de când mă holbam ca fraierul la cer şi nu vedeam mai nimic. Am început să admir priveliştea din jur, sistemele de irigaţii care udau împrejurimile, tot felul de prostii. Mă plictiseam când, dintr-odată, văd ceva strălucind pe cer. Se mişca cu o viteză impresionantă, erau toate perseidele din lume, eram în culmea fericirii, gen WOW, ÎN SFÂRŞIT LE VĂD!!!
Dar parcă totuşi era ceva ciudat. Era una singură şi se mişca alandala pe cer. Iau aplicaţia 1: nimic. Aplicaţia 2: nimic. Ce să fie oare? Până la urmă mi-am dat seama că era vorba de un OZN sărman şi nici vorbă de vreo stea căzătoare.

Următoarele 10-15 minute au fost la fel, perindându-se pe cer tot soiul de avioane transcontinentale, OZN-uri, sateliţi, ba chiar la un moment dat mi s-a părut că îl văd şi pe băieţelul din E.T. pe bicicletă dând o tură pe cer cu simpaticul extraterestru.

Bilanţul final a fost dezastruos:
– 5 Boeing-uri 747 ✈️
– 3 OZN-uri 👽
– 2 sateliți 🛰
– 1 rachetă spre Marte 🚀
– 0 perseide 💩
Nu-mi mai rămâne decât speranţa că poate la anul o să văd şi eu ceva. Până atunci, mă voi mulţumi cu înregistrările emisiunii Ploaia de Stele din arhiva de aur a Televiziunii Române.

Similar Posts:

Triunghiul morţii s-a făcut pătrat
2(0)16 cuvinte

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *