Muncim ca proştii. Sîntem sclavi ai societăţii, tragem cît putem ca să supravieţuim noi înşine, dar pentru ce? Pentru bani, e clar. Pentru a ne putea permite să ne luăm o mîncare, să băgăm o benzină, să plătim o lumină, o apă, un gaz, un telefon, poate să ne mai cumpărăm şi un chilot, să mîncăm o ciorbă în oraş, să vedem un film la cinema, o piesă la teatru, un concert de muzică clasică, să citim o carte nouă etc. Rutină, o să ziceţi. Ne învîrtim în jurul cozii şi rar reuşim să ieşim din tipare. Şi iar muncim. Şi din nou mergem la serviciu de dimineaţa pînă seara. Şi a doua zi, şi a treia ş.a.m.d. Muncim să avem bani. Muncim ca să muncim. Şi mai muncim pentru că am fost învăţaţi de mici că meseria e brăţară de aur. În ziua de azi, dacă nu are şi niscaiva cioburi Ceaikovski Svarowski, nu mai are niciun haz. Pentru că în orice muncă depusă trebuie să fie ceva care să strălucească. Şi ceva-ul ăla vine cînd ai o satisfacţie de pe urma muncii tale, alta în afară de cea bănească. Este bucuria pe care o trăieşte corpul tău cînd faci ceva cu adevărat deosebit. Cînd tremură carnea pe tine de emoţie. Cînd eşti cu zîmbetul pe buze involuntar şi spui “DA!!!” cu toată fiinţa ta. Şi atunci se produce momentul cînd uiţi de bani, benzină, ciorbă şi chiloţi. Acest moment se cheamă că ai muncit cu adevărat.