Nu m-am gîndit o clipă în viaţa mea că s-ar putea întîmpla ce s-a petrecut aseară. Cu toate astea, eram conştient de faptul că nu se poate întîmpla vreodată. Ştiu, sună ciudat, dar aşa e. E ca şi cînd eşti atît de sigur pe un lucru încît nici nu-ţi faci probleme din cauza lui. Dar nu! Vine o clipă în care toate visele şi speranţele tale legate de acel lucru se năruie. Momentul în care afli de fapt că existenţa ta pe acest pămînt era degeaba atîta timp cît tu habar n-aveai că urma să se întîmple o tragedie ca asta. Şi-ţi dai cu pumnii în cap, şi urli, şi zbieri, şi nu mai ştii ce să faci, şi te învinovăţeşti pentru prostia pe care ai avut-o în cap că nici măcar nu ai putut anticipa o secundă o catastrofă de acest fel.

Citeşte mai departe »

ProTV pune pe site o ştire ce apare în reader:

La două ore după postare schimbă titlul:

Linkul a fost redirecţionat astfel. De ce? Chiar nu e voie să-i denumeşti cocalari pe nişte cretini, handicapaţi, nenorociţi care se dau mari şmecheri ai şoselelor şi dintr-o cocălărie împuţită iau viaţa unui om nevinovat? În definitiv ce e pînă la urmă un cocalar? Doar unul care se îmbracă lucios şi care trage cîte o băşină de cîte ori expiră? Oare comportamentul de a fi cocalar nu e reprezentat de cocalarii ăştia? Atunci de ce ne ferim să-i facem cocalari?

Astăzi se practică dormitul în bancă.

În cîteva zile ia sfîrşit programul Europe Senior Tourism, adresat persoanelor peste 55 de ani, prin care pot călători în Mallorca, Menorca, Ibiza, Costa de la Luz şi Costa del Sol la un preţ convenabil. Aceştia pot pleca la drum cu un însoţitor chiar şi sub 55 de ani, care beneficiază de aceleaşi condiţii ca veteranii.

Dar hai să enumerăm ce e inclus în pachet:
- călătorie dus-întors;
- transport aeroport-hotel-aeroport;
- şedere în hoteluri de 4 stele;
- pensiune completă;
- băuturi incluse (apă şi vin);
- program de animaţie zilnic;
- două excursii prin zonă;
- asigurare de călătorie.

Toate acestea la incredibilul preţ de numai 343 de euro (7 nopţi). Cînd mă gîndesc că am plătit chiar mai mult doar pe un bilet de avion dus-întors spre ţară, mă ia cu dureri de cap. Raportat la pensiile de batjocură din ţărişoară, să faci un C.A.R. pentru o vacanţă de genul ăsta e cea mai bună afacere pe care ar putea să o facă un pensionar. De 55 n-am prea văzut, media de vîrstă de aseară fiind de vreo 67. Foarte ok la prima vedere, bătrîneii stăteau şi aşteptau la coada de la check-in. Gîndul că singurul cocalar de la coadă eram eu mă făcea să mă simt în siguranţă. Dar românul pînă nu e el român pînă la capăt n-are niciun haz. Cum se mişca un pic coada cu 2 cm înainte, aceşti seniori româno-europeni aplicau aceeaşi tehnică folosită la deschiderea Sun Plaza. Nici nu mai trebuia să ridic bagajul să-l mut, îl tîrşîiau domniile lor cu nonşalanţă. Mentalitatea asta comunistă că dacă te împingi un pic mai în faţă e posibil să nu ştiu ce (!?!), nu i-a părăsit nici după 20 de ani. Exact ca la semafor: vezi că e roşu, încetineşti că şi-aşa n-ai unde să te duci şi te pomeneşti din spate cu o puţă care vine şi-ţi taie calea să se pună el primu’. Tot acolo ajungem, fraţilor! În acelaşi avion ne urcăm! Nu rezolvăm nimic dacă îmi bagaţi fierul de la căruciorul de bagaje în călcîie.

notă: ultimele trei propoziţii au fost pentru seniorii care ştiu să se dea pe net.

pîsî: ah, vine o babetă şi se pune în mijlocul cozii la controlul corporal. îi zice alt moş din spate “şi noi de ce credeţi că stăm aici?” ea: “vai, dar vă rog, poftiţi. şi-aşa m-a făcut un tînăr mai devreme la cealaltă coadă nesimţită.”

La pagina despre însumi împărtăşeam că-mi place ploaia. Cred sincer că m-am cam săturat.

Duminică seară, după o zi plină de excursii şi peşte, am dus nişte prieteni la aeroport. Ajunşi la gura terminalului de plecări, admirînd priveliştea înconjurătoare cu alţi cocalari compatrioţi care veneau la rîndu-le la avionul nocturn, stăteam pentru a savura o ultimă ţigară înainte de despărţire. Printre alte subiecte aleatorii şi informaţii de uz turistic, s-a aflat şi o întrebare: “Auzi, dar pe-aici nu sînt cutremure?” La care răspund ferm convins şi cu mare calm: “Nuuuuuuuuuuuuu, niciodată.”

Ne-am pupat, la revedere, drum bun. Era fix miezul nopţii. La nici zece minute după ce ne-am despărţit s-a întîmplat asta.

Eu cu cine ţin diseară?
Dar tu cu cine ţii?

Acum ceva timp înregistram un filmuleţ pentru colecţia personală. Locaţia era drăguţă: plajă, o zi călduroasă de martie, soare puternic, coafura rezistă. Pe casetă sînt întrebat foarte politicos unde mă aflu, clipă în care rostesc poznaş cuvîntul acasă. Evident că mutra adoptată era de mişto, caterincă, ce-o fi. Însă în definitiv şi la urma urmei cam aşa era. Odată cu schimbatul prefixului telefonic, casa mea a suferit la rîndu-i o modificare. Dar acel cu adevărat acasă nu va înceta să existe vreodată. Locul ăla plin de atîtea şi atîtea amintiri, unde am venit la cîteva zile după ce m-am născut şi de unde am plecat cînd m-am făcut mare ca să-mi fie mai bine. Locul ăla unde trei fiinţe dragi s-au stins în acelaşi pat, pat în care de fiecare dată cînd stau la televizor mă cuprinde o linişte inexplicabilă. Locul ăla pe care trebuie să-l golesc fizic şi să-l păstrez în minte aşa cum îmi plăcea mie odinioară: o sîmbătă dimineaţă de primăvară, cu geamul abia deschis ca să intre aer proaspăt în casă, fiind trezit de ciripitul păsărelelor, de razele soarelui ce ajungeau printre crengile copacilor pe pernă şi de vocile îndepărtate din bucătărie ale dragelor mele dragi.

Anul ăsta n-am primit atît de multe mesaje cu “Fie ca”. Totuşi, cele ajunse în telefonu-mi se pot împărţi în două mari categorii:

A) mesajele cu “Fie ca” primite de la nişte numere necunoscute şi fără semnătură la sfîrşit;
B) mesajele de genul “Hristos a înviat (cu întîrziere)”.

Anonimilor cunoscuţi de la litera A le transmit un gînd sincer (oricine-ar fi fost), iar pe inteligenţii de la B îi anunţ că Hristos învie de la Paşti şi pînă la Înălţare (că aşa am învăţat la Religie). Cei ce au pierdut şansa să-mi transmită acest lucru o mai pot face pînă pe 12 mai inclusiv. Dacă nu şi nu, rămîne pentru la anu’, pe 24 aprilie.