De semnalat o nouă reclamă la BMW în care apare Igor Stravinsky.

Sau cel puţin aşa s-ar traduce în româneşte “coconut water”. Ei bine, această băutură este fabricată de ecuadorienii de la Snob, o firmă ce exportă produsele sale în America de Sud, SUA, Canada şi Europa (Italia, Franţa şi Spania). Nu este prima oară cînd cumpăr ceva de la ei, memoria proastă de lungă durată inducîndu-mi senzaţia că odinioară am mai luat o chestie, dar mai bine să nu bag mîna-n foc.

În ceea ce priveşte apa de nucă de cocos, aceasta face parte dintr-un ciclu de experimente pe oameni pe care vreau să-l iniţiez, fiind primul produs în teste (un fel de episod pilot). Dacă am vrut să-mi amărăsc duminica petrecută acasă, am reuşit cu prisosinţă. Momentul din zi a fost ales poate din pripă, fiind încălzit de soarele la care m-am expus şi cu o poftă de juma de ţigară. Dar cum nu aveam de ales, am zis ce naibii! Am desfăcut cutia de 350 ml şi, vădit suspicios, m-am uitat înăuntru să văd cum arată: vedeam nişte bucăţi asemănătoare cocosului ce m-am gîndit că nu putea să fie decît cocos (dhăă), apoi am mai văzut ceva care nu ştiam ce e şi lichidul. Am dat să miros şi nu am rămas impresionat. Apoi am îndreptat cutia spre poarta de intrare în corpu-mi de neinvidiat şi… groaznic! Am zis ok, o fi ca melodiile pe care le aud prima oară şi nu-mi plac iar după un timp sînt în stare să le ascult pe repeat. Nicio şansă. Bucăţelele de nucă de cocos erau îngrozitoare, fiind chiar dezgustător să mai continuu să beau. Aşa că am urcat în casă, am deşertat întreg conţinutul în chiuvetă fără nicio remuşcare şi am luat cu nesaţ o gură de Cola ca să-mi schimb gustul jenant rămas în gură.

Aşa că vă recomand cu mult drag să nu beţi vreodată apă de nucă de cocos de la Snob (asta dacă nu cumva sînteţi fan Bear Grylls). Nu numai că o să vă afecteze pe voi, dar o să-i afecteze la rîndu-i pe cei care vă iubesc. Nu lăsaţi ca apa de nucă de cocos să vă distrugă viaţa. Alegeţi calea cea dreaptă. Votaţi schimbarea!

Din ciclul “o labă la vremea ei face cît zece femei”, am înlocuit “labă” cu “manea” şi “femei” cu “simfonii”, reieşind citatul celebru de mai sus, inventat de mine, pentru care am primit 4 like-uri pe Facebook. Ideea e că nu contează cîte like-uri ai, important e să fie măcar unul, fiindcă dacă nu ai niciunul, ori eşti jalnic şi îţi dai singur like ori, dacă nu poţi trăi cu drama, ştergi postarea respectivă.

Maneaua reprezintă o refulare. Chiar şi cei mai fiţoşi intelectuali le acceptă. Eu sînt unul dintre ei (în caz că nu ştiaţi). Şi pentru asta, o manea e binevenită după ore, zile, săptămîni de muzică clasică fără oprire. Trebuie să fii tîmpit la cap să afirmi că nu asculţi manele şi că te dezgustă. Hai să recunoaştem că nu e chiar aşa.

Citeşte mai departe »

Primul semn clar de început al verii în zona pe care o habitez are loc odată cu primul terral. Odată cu sosirea lui de pe tărîmurile sudice, putem spune fără niciun fel de problemă că a venit vara, fără să mai aşteptăm solstiţiul de peste o săptămînă. Primul terral de vară din acest an a fost prin jurul lui 10 aprilie, cînd postam pe facebook un screenshot în care arătam cum au fost 33°C. O chestie care a durat un pic, după care a urmat un timp normal.

Terralul adevărat a venit acum cîteva zile, cînd temperaturile iar au atins valori de 32-36°C. În aceste condiţii, e bine de ştiut că serile sînt tropicale, mercurul din termometre situîndu-se undeva între 26 şi 30 de grade (poate chiar mai mult pe alocuri).

Ce-ţi rămîne de făcut în asemenea condiţii? Unii aleg baia în piscină, alţii în mare, unii aleg să dea drumul la A/C în casă, alţii să se suie pe pereţi. Cei mai deştepţi aleg llaollao – o chestie pe care am descoperit-o întruna din serile astea călduroase. Deplasîndu-mă pe faleza din sat, am descoperit cu plăcere înfiinţarea unei noi bodegi şi a acestei franchize de îngheţată de iaurt natural sau iaurt natural îngheţat (cum naibii s-o traduce “natural frozen yogurt”). O invenţie grozavă spre care am fost acaparat de o tînără speranţă a vînzătoarelor spanioloaice care m-a invitat să degust noul îngheţat natural iaurt (iar am inversat). Plăcîndu-mi, am intrat în incinta micuţei locaţii şi mi-am achiziţionat un Sanum (foto). Acest Sanum presupune un rînd de îngheţată iaurtică naturală (traduceţi voi mai bine!), muesli cu ciocolată, căpşuni, kiwi, ananas, iar muesli, iar natural îngheţat iaurt (…?…) şi puţină miere. Combinaţia e delicioasă, merge perfect la doi paşi lîngă ţărm (şi nu numai), plus că e un competitor serios la deja clasica îngheţată (fără natural şi iaurt adăugate). Mai multe informaţii aflaţi de pe site-ul www.llaollao.es (flash, deci necompatibil cu iPhone, iPad sau iPod), iar dacă veţi avea vreodată şansa de a ajunge prin diaspora iberică, merită încercat neapărat. Drum bun şi poftă bună!

E o simplă întrebare al cărei răspuns nu cred că îl voi desluşi. Nu ştiu dacă sînt cel mai în măsură să vorbesc despre asta (nefiind în domeniu – gluma mea preferată), atîta timp cît la mine în maşină ponderea de muzică clasică ascultată abia dacă atinge un ridicol 2%, restul fiind completat de bîţîieli disco (da, ştiu, declaraţie şoc, dar se mai satură lumea). Poate doar dacă e ceva ce-mi place exorbitant de mult încît să mă apuc să folosesc volanul pe post de baghetă de dirijor, dînd intrarea la vioara I cu maneţica de semnalizare şi la trompete cu aia de la ştergătoare. Recunosc spăşit, pot face multe lucruri în timp ce conduc, ca de exemplu să scriu pe telefon, să mă uit la tv, să gătesc, să dau cu mopul, să mă spăl pe dinţi etc. Încă nu am făcut lucrul suprem – să adorm la volan – motiv pentru care, după cum se poate vedea cu ochii liberi, sînt încă viu. Cînd se va întîmpla, o să dau un twit cu tot cu twitpic şi, dacă am timp, şi un twitvid. Poate chiar bag şi un check in pe 4sq gen Naicu checked in at Shell (fără “s”).

Acum pe bune, revenind la subiect. În timpurile-mi mioritice am lucrat o perioadă la SRR. Şi atunci, mai mult ca acum, mai ascultam niscai muzică clasică în titiu. Mergînd agale prin Bucureşti, tot timpul erau interferenţe pe frecvenţa Radio România Muzical, care te zgîriau ţanţoş la urechi. Mai ales că sunetul era compresat din penis şi cînd mai dădeai de un pasaj melancolic în nuanţe scăzute (“piano” pentru necunoscători), trebuia să dai volumul la maxim ca să auzi ceva şi fix atunci îţi venea cîte-un cuţit din ăsta instantaneu care-ţi tăia tot cheful.

După un timp, ajugeam la munci. Se auzea la fel. Parcam în puii mei la botul calului, la intrarea principală a sediului SRR, lipit cu maşina de peretele instituţiei, PÎLÎMÎ, km 0 al Radio România Europa Pămînt Univers, şi tot degeaba. Înţeleg că e vorba de unde e amplasat releul, rahat pe băţ, dar, frate, e chiar penibil ca în locul unde se presupune că ar trebui să se audă cel mai bine, dezastrul să-ţi inunde radiocasetofonul maşinii.

Aşa e şi în diaspora mea. Transmisia în FM a Radio Clasica RNE e în aceeaşi stare dezolantă ca cea din România. Nu ştiu cum e în alte diaspore, dar e chiar lamentabil ca postul naţional, care primeşte bani de la stat, care are toate resursele din lume la dispoziţie să facă ce vrea şi cum vrea muşchiul lui, să fie recepţionat în halul ăsta de bătaie de joc. N-ar fi deloc rău un sunet HD pe unde FM, nu-i aşa? Întreb şi eu, nu dau cu parul.

Mă bucură faptul că de data asta nu sînt cercetătorii britanici de la un renumit institut de ştiinţă cei care descoperă substratul acestei expresii neaoşe. Singura explicaţie logică pe care mi-o închipui este aceea că să faci trei mişcări în doi timpi este ceva de-a dreptul incredibil. Ţinîndu-se cont de faptul că omul este o fiinţă raţională care dedică fiecărui timp cîte o mişcare, a reuşi să faci 3 pe 2 reprezintă creşterea cuantumului de mişcări la 0,66/timp.

Cu toate astea, dacă mergem înapoi în istorie, ajungem undeva în 1983 cînd compozitorul polonez Krzysztof Penderecki a compus Concertul nr. 1 pentru violă şi orchestră, lucrare în care, undeva aproape de sfîrşit, apare măsura de doi timpi şi trei mişcări, aceasta fiind compusă din două pătrimi şi trei şaisprezecimi (foto). Asumîndu-mi în totalitate cele enunţate mai sus, declar public că expresia la care se face referire în acest articol provine mai mult ca sigur din repertoriul concertistic polonez. Kthnxbye.

Să luăm următoarea ipoteză:

Este seară. Îţi este atît de somn încît te tîrăşti spre pat, mai benoclezi un ochi în telefon înainte de culcare, abia reuşeşti să închizi televizorul şi să pui ceasul să sune pentru dimineaţă. A doua zi trebuie să fii la o anumită oră într-un oarecare loc (punctul A), pînă la care faci 20-25 de minute, pentru ca de acolo să mergi mai departe într-alt loc (punctul B, alte 10 minute) unde ai o întîlnire foarte importantă la care nu sînt acceptate întîrzierile.

Te trezeşti de dimineaţă înaintea ceasului, aducîndu-ţi aminte că l-ai pus să sune mai tîrziu un pic, aşa că-ţi permiţi să mai leneveşti un pic în pat pînă cînd cucul o să strice cucurigu. Adormi. Apoi te trezeşti cu 12 minute înainte de ora la care trebuia să fii în puctul A. Încă 7 minute în care te îmbraci pe fugă cu hainele de ieri, îţi iei ce ai de luat la tine pentru toată ziua şi fugi la maşină. În acel moment realizezi exact ce înjurături te caracterizează cel mai bine. Sînt primele cuvinte pe care le scoţi din gură cînd te dai jos grăbit din pat şi pe care le spui în gura mare, chiar dacă eşti singur în casă. Aşa-ţi poţi da seama că existenţa ta se rezumă aproximativ 65% la prima înjurătură şi restul la cele care urmează.

Eu ieri de dimineaţă am spus doar două, ceea ce înseamnă un năucitor 65-35. Prima a fost aia care începe cu b şi se termină cu ăgamiaşpula, iar a doua începe cu f şi se termină cu utuţimorţiimătii (nemaipunînd la socoteală măscările crîncene pe care și le-au luat toți șoferii de pe drum). Amîndouă le consider esenţa limbii române, poate chiar a doua mai mult ca prima (“mrţ”-ul ăla are un parfum aparte).

Puneţi-vă şi voi în situaţia asta extremă şi împărtăşiţi cu publicul larg îngust (dacă nu cumva sînteţi pudici, pudicilor!) ce perle folosiţi voi cel mai des.

Astăzi sînt doi ani de cînd Super Mamaee a plecat. Cum au trecut, nu mă întrebaţi. Parcă mai ieri primeam nenorocirea aia de telefon. Super Mamaee era unguroaică, născută într-un sat din judeţul MS. L-a întîlnit pe Super Tataee din BN, s-au plăcut, căsătorit şi au venit împreună la B. Ştia şi ungureşte, şi româneşte, şi din cînd în cînd mai rîdeam de ea cînd încurca genurile (ex.: Nicule, iar l-ai lăsat uşa deschis?). Dar asta se întîmpla o dată, maxim de două ori pe lună. Era foarte haioasă cînd făcea dezacordurile astea, mereu rîzînd pe sub mustăţi cu Doamna Mama.

Conform spuselor lor (96%) şi amintirilor mele (4%), cică aş fi vorbit şi eu maghiară pînă la 5-6 ani, ştiam să număr, să spun Tatăl nostru în cele două limbi, precum şi multe alte lucruri bilingve. Totul pînă într-o zi cînd am spus “nu!” Probabil că mă săturasem sau cine ştie ce-mi intrase în cap împotriva ungurilor, a limbii, Dumnezeu ştie, şi nu am mai vorbit ungureşte de atunci. De altfel o decizie foarte proastă, avînd în vedere că niciodată nu strică să ştii o limbă străină în plus, mai ales una aşa de imposibilă ca asta. În ziua de azi, în afară de nişte saluturi, cîteva cifre şi vreo două înjurături, nu mai ţin minte nimic.

De curînd am intrat în posesia unui set de badminton. Doar privind eticheta (aici) ne putem da foarte uşor seama cît de melodioasă, deosebită şi uşor de învăţat e limba maghiară. Ah, şi finlandeza la fel.

Fără doar şi poate, poza mea e mai tare decît poza lui Zoso.

Mi-am cumpărat zilele trecute un kilogram de cireşe pe care am dat 3 euro. Cam mult, avînd în vedere că m-am grăbit şi nu am avut răbdare să găsesc şi mai ieftin. Dar în fine, mi-am făcut damblaua şi cu asta basta. Nu sînt rele, ba chiar sînt gustoase, calitate foarte bună, dulci, fără viermi, nici mari, nici mici, parfumate, toate cele. Am auzit că în România un kilogram de cireşe din Spania poate ajunge şi la 30 de euro, adică de 10 ori mai mult faţă de preţul de aici.

MATEMATICĂ
Dacă facem un calcul scurt, să presupunem că mergem la piaţă şi cumpărăm 34 de kg de cireşe. 34 kg x 3 euro = ~100€ (or face şi ei reducere 2€, dă-i în pîlîmî). Din cele 34 de kg, 27 le băgăm la bagajul de cală (sînt permise pînă la 32 kg, considerînd că o valiză cîntăreşte cam 5 kg; n-aş merge pe varianta sacoşă de  rafie fiindcă se pot storcoşi la manipulare), iar restul de 7 kg le băgăm la bagajul de mînă, în geanta cu laptopul şi prin buzunare (exact ca ţigările pe vremuri). Ne încadrăm pefect la greutate, ne cumpărăm bilet la low-cost-high-risk cu vreo 250 de euro în medie (cum ţi-e norocul).

Deci 100 de oiro cireşele plus avionul = 350 de euro. Durata călătoriei este de 3-4 ore (depinde de locaţie), în cală sînt şi condiţii gratuite de depozitare pentru că e destul de frig, chiar şi în cabină e bine, aşa că în maxim 7 ore cu totul eşti acasă.

Nu le dai cu 30€/kg, spargi piaţa mascaralelor ălora de profitori şi vii cu o super ofertă de 20 de euro x 34 kg = 680 DE EUROI.  Din ăştia scazi 350 cheltuiala făcută şi rămîi cu 300 şi ceva de euro şpaga ta. Dacă chiar ai sînge în ou şi le dai la rîndu-ţi cu 30 de euro per kilogram, fă şi tu socoteala cîţi bani faci.

Dacă n-aţi înţeles din vorbe, vă fac şi schema mai jos. Se înţelege mult mai simplu. Priviţi:

Citeşte mai departe »