Chiar dacă la prima vedere sînt un obez introvertit, la o privire mai introspectă compensez cu slăbiciunea extrovertită de a fi sclavul împărtăşaniei locaţiilor pe care le vizitez. Sînt conştient de faptul că asta e cea mai transparentă metodă prin care “ăia” ştiu unde sîntem, ce şi cît facem, ceea ce oricum ar şti ştiu şi fără metodele astea parşive. Dar tu, cetăţene, atîta timp cît eşti paşnic şi nu le dai motive “ălora” să te caute, poţi să te cecuieşti liniştit unde vrea 4sq-ul tău.

După cum deja aţi aflat din alte surse demne de toată invidia şi heităreala, Facebook îşi va schimba înfăţişarea începînd de sîmbătă, 1 octombrie. Ceea ce puţini (dar din ce în ce mai mulţi) ştiu este că poţi deja să aplici modificările în profilul tău şi asta se face foarte simplu, dacă citeşti articolul ăsta. Una dintre noutăţile viitoare este introducerea timeline-ului, exact ca la twitter, opţiune care-ţi dă posibilitatea de a vizualiza postări din arhiva ta, dar şi a prietenilor, astfel putîndu-ţi admira care a fost primul tău status pe care l-ai adăugat în necunoştinţă de cauză sau, altfel spus, cum a început declinul tău ca om în societate.

Foarte interesant, în ceea ce mă priveşte, că primii paşi feisbucici au fost la doar o zi după inaugurarea domeniului pe care-l deţin şi astăzi cu ajutorul proniei cereşti – un detaliu şi mai accentuat al ritualului personal de creştinare online. Mai mult! Cu toate astea, se poate merge şi mai înapoi, putînd să ajungi pînă la ziua în care te-ai născut şi să adaugi ce-ţi trece prin cap. Eu am postat ce se vede mai jos. Deh, fiecare după posibilităţi…

Citeşte mai departe »

Conform unor studii recente efectuate de mine – cel mai celebru cercetător britanic român de la prestigiosul meu institut – s-a ajuns la concluzia că majoritatea autovehiculelor din această lume folosesc benzina sau motorina pe post de carburant. Referindu-ne strict la Spania, statisticile arată în felul următor:

- 3,77% dintre şoferi alimentează cu benzină 98;
- 29,99% dintre şoferi alimentează cu benzină 95;
- 6,85% dintre şoferi alimentează cu motorină extra;
- 59,39% dintre şoferi alimentează cu motorină normală.

Cifrele de mai sus arată că aproximativ 1/3 din maşini au motoare pe benzină şi 2/3 diesel. Studiul a fost efectuat pe un eşantion reprezentativ format din o benzinărie, marja de eroare fiind, cum era de aşteptat datorită prestigiului, de 0%.

One FM este un post de radio românesc cu muzică de bîţîială care nu pot să zic că-mi displace, avînd în vedere că timpurile ProFM Dance au apus demult şi muzică clasică în maşină NU ascult (aia mai lipsea)! Cînd am fost în vară pe meleaguri, am încercat să-l găsesc în undele ultrascurte naţionale, dar fără folos. N-a fost bai, se poate trăi şi fără el.

Totuşi, pentru cei care vor să asculte în maşină sau în căşti, aplicaţia e disponibilă în App Store la preţul de numai 0,79 €. O cumperi şi te aştepţi şi tu ca tot omul să aibă cîteva setări, informaţii utile, măcar cîteva pagini de descriere. Din păcate vei găsi doar un jpg cu o bilă de extraterestru albastru cu căşti şi ochelari, nişte difuzoare şi un buton mare de play. Apeşi pe play şi aplicaţia te redirecţionează către Safari unde apare un Quick Movie cu streamul de pe internet al radioului. Cu puţin noroc începe să cînte muzica.

Cum să asculţi One FM pe iPhone fără să plăteşti?
Foarte simplu. Deschizi Safari, dai search “one fm radio romania” sau intri pur şi simplu pe www.onefm.ro. Acolo apeşi pe “ascultă live”, în momentul acela deschizîndu-se o altă pagină în Safari cu un stream live Quick Movie. Da, exact acelaşi pentru care ai dat mai devreme ca fraierul 79 de cenţi europeni.

Deci ce plătim pînă la urmă? Graficianul?!

Într-o după-masă, Băsescu se plimba prin curtea Palatului Cotroceni, cînd deodată vede scris cu pipi pe un zid “Băse suge p*la”. Îl cheamă imediat pe şeful SPP-ului căruia îi ordonă să afle urgent cine a scris, că are fonduri nelimitate de la buget, nu contează cît costă, doar să afle.

A doua zi dimineaţă vine şeful SPP la Băsescu în birou şi îi spune:
- Domnule Preşedinte, am să vă dau două veşti: una proastă şi alta şi mai proastă. Cu care doriţi să încep?
- Păi începe cu aia proastă.
- Vestea proastă este că am aflat a cui este urina de pe zid.
- A cui?
Citeşte mai departe »

Că viitorul este al maşinilor, asta e fără doar şi poate. Numai că viitorul ăsta nu e aşa de îndepărtat precum pare. M-am dus la Carrefour din nou (nu ştiu ce am avut anul ăsta cu magazinul aista), am luat cîteva lucruşoare şi am ajuns la casă. În acel moment m-a lovit ceva nou. Pe lîngă faptul că exista o coadă unică şi de acolo fiecare căruţ mergea la casa care se elibera cel mai repede, au apărut în peisaj nişte maşini la care mergi să-ţi plăteşti singur produsele. E foarte simplu la prima vedere: scanezi produsele luate, plăteşti şi pleci. Am încercat să filmez procedura, dar,  la a doua vedere, am avut oareşce probleme cu scanatul, pentru că anumite coduri, ştiţi prea bine, pînă şi casierii le introduc manual din diferite motive.

Pînă la urmă am reuşit. Am scanat tot, am băgat cardul, pinul, am luat bonurile şi cam asta a fost.  Am rămas însă cu întrebarea dacă aşa ceva ar prinde în România. Voi ce credeţi?

La ceas de noapte, consumînd benzină aiurea-n troleu, străbăteam poligoane industriale necunoscute (echivalentul oricărei centuri mioritice), cînd deodată văd un anunţ mare pe o clădire care spunea AHORA!!! SEXO GRATIS (ACUM!!! SEX GRATIS). Opresc brusc maşina, fug repede să caut un loc de întoarcere ca să mă duc urgent să profit de această super ofertă ce pică la fix în vremurile astea de cruntă criză. Mă apropii, parchez în grabă, închid maşina, ajung la locul cu pricina şi, cînd colo, ce să vezi? Oferta era cu steluţe, litere mici şi ţepe mari. De fapt ce scria? ACUM!!! la cumpărarea unei maşini de spălat vase, orice SEX ai avea, primeşti GRATIS detergent timp de 3 luni. Apoi, dezamăgit şi abătut, m-am îndreptat spre maşină şi, implicit, spre casă. Încă o labă seară tristă avea să-mi inunde existenţa.

Spun “şcoală de muzică” pentru că aşa s-a împămîntenit vorba, deşi un proaspăt boboc la muzică era (pe vremuri)  elev în clasa I la “liceul de muzică” (asta pînă să se schimbe denumirea în “colegiu”). În Bucureşti există două licee de muzică mari şi late – Dinu Lipatti şi George Enescu – iar restul sînt şcoli de muzică. Diferenţa dintre cele două instituţii este că şcoala de muzică oferă cursuri pentru clasele I-VIII, pe cînd la un liceu de muzică începi în clasa I şi mai termini într-a XII-a (dacă iei admiterea), plus că nivelul (atît cît se mai poate vorbi de aşa ceva) este mai ridicat la un liceu decît la o şcoală.

Ca să-ţi dai odrasla la un liceu de muzică trebuie să treacă printr-un mic examen de admitere în clasa I ce constă într-o probă de auz şi ritm muzical. La mine faza asta s-a întîmplat acum mai bine de 20 de ani, deci nu mai ţin minte exact cum a fost, dar a fost simplu (contează şi gena). Apoi bagă-l la studiat şi învăţat muzică. Nu-l lăsa afară la joacă sau la calculator/playstation/etc. Ideea e că-şi pierde o parte din copilărie, dar dacă termină conservatorul şi-şi găseşte un loc bun de muncă o să aibă timp să copilărească toată viaţa lui. În general programul unui instrumentist într-o orchestră (cam asta ajunge majoritatea) este foarte lejer şi-i permite să recupereze tot ce nu a făcut în anii fragezi de şcoală (Lego e mişto şi la 30-40 de ani).

Ca părinte, nu spera că al tău copil o să ajungă peste noapte mare solist, geniu fantastic, că o să cînte pe marile scene ale lumii. În ultimul deceniu au fost foarte rare cazurile în care s-a întîmplat aşa ceva. Lasă-l să-şi urmeze cursul normal şi logic şi, dacă într-adevăr se vede talentul şi posibilitatea, lasă-l pe profesor să decidă cum e mai bine. Degeaba eşti bun cînd eşti mic şi ajungi la un punct peste care nu poţi trece cînd te faci mare. Ia-o copăcel şi totul o să fie bine.

În liceele de muzică e jale! Nici nu ştii dacă o clasă de elevi se numeşte “clasă” sau “şatră”. Mai multe nu zic, lăsîndu-vă pe voi să gîndiţi. Cert este că dacă aş avea un copil astăzi, aş sta să mă gîndesc de două milioane de ori dacă să-l dau la muzică sau nu tocmai din cauza atmosferei de căcat din şcolile româneşti, a bătăilor, piedicilor şi pumnilor pe care şi le iau “prostovanii” ăştia de la şmecherii bazaţi cu aifoane albe la clasa I ce sună pe ritornele manelistice, a scuipăturilor şi măscărilor luate pe motiv că eşti tocilar şi te interesează materia predată, a impotenţei neputinţei profesorilor şi directorilor în faţa părinţilor jegoşi cu merţane, lanţuri grele şi cefe groase.

În urma acestui articol sper ca Mihaela, o mamă de copil care a lăsat un comentariu nevinovat la un articol relaţionat cu acesta, să nu mai aibă dubi dacă să-şi dea sau nu copilul la muzică, recomandîndu-i cu toată căldura să se dea pe sine însăşi la orice şcoală unde să poată învăţa un pic de limba română.

Pentru cei care nu sînt la curent cu viaţa artistică bucureşteană, aflaţi că de cîteva zile a început Festivalul Internaţional George Enescu. Nici de data asta nu am apucat să văd nimic, chiar dacă ultimele zile de vacanţă s-au suprapus cu începutul manifestaţiilor dedicate acestui eveniment de anvergură. Oftica pe care o am este la fel de mare, motivul fiind reprezentat din nou de faptul că nu pot vedea live mari ansambluri camerale şi orchestrale ale lumii, dirijori nemaipomeniţi şi solişti de geniu.

Mi-aduc aminte cînd încă eram plod pe tărîmuri ce mai mergeam la toate concertele de la Sala Palatului din cadrul festivalului şi ce diferenţă uriaşă era între orchestrele de la noi şi cele din afară. Cum în România este foarte frumos, elevii, studenţii la muzică, precum şi angajaţii instituţiilor culturale aveau intrare gratuită la concerte pe baza legitimaţiilor (acum am înţeles că sînt nişte liste, dar cu puţin tupeu se poate intra şi dacă nu-ţi apare numele acolo). Am şi cîntat la un moment dat la ediţia din 2005 cu Orchestra Naţională Radio şi Nigel Kennedy. Apoi bye bye.

Vă recomand să mergeţi la toate concertele. Chiar dacă Sala Palatului este jalnică din punct de vedere al acusticii, sunetul fiind amplificat prin boxe, merită banii să vezi un Daniel Barenboim cu Staatskapelle Berlin, un Valery Gergiev, un Christian Zacharias (la Ateneul Român – acustică superbă), un Vadim Repin, un David Garett, un Zubin Mehta şi mulţi, mulţi alţii. Iar dacă setea de muzică nu ţi se stinge aşa de uşor, poţi încerca cu o cutie de apă plată cu logo-ul festivalului.

Gibraltarul a fost, este şi va rămîne întotdeauna un loc mişcător, în special dacă e cerul senin şi vezi strîmtoarea, Africa, Spania şi maimuţele. Singurul lucru care nu prea te mişcă este frigiditatea la vamă, mai exact momentul în care prinzi o coadă de o oră jumate ca să intri în ţara lu’ peşte. Acolo intri, faci o tură pînă sus, te uiţi la peisajul romantic şi încîntător, admiri mizeria pe care o fac creaturile alea, iar apoi te întorci în oraş să faci cumpărături paradisiaco-fiscale.

Este la mintea cocoşului că după atîta efort psihic şi fizic, stomacul – acest organ vinovat pentru siluetele noastre de neinvidiat – îşi cere porţia. De aceea, invariabil te vei opri la unul dintre restaurantele de fast sau slow food din zona pietonală. Cum am mai spus odinioară într-un articol mai detaliat, recomand cu cea mai mare căldură caniculă să nu mîncaţi niciodată în Gibraltar. Şi asta în special din cauza mizeriei pe care o inspiră acest teritoriu regal.

Citeşte mai departe »

Întîmplare de ieri seară.

Dădeam turele pămîntului în jurul unei locaţii ca să găsesc şi eu un loc de parcare decent, ceea ce în Spania se petrece o dată la o eră glaciară. Boala românească de a parca la botu’ calului e de domeniul fantasmagoricului aici, putîndu-te numi norocos dacă-ţi laşi maşina la 3-4 străzi de locul unde ai treabă. Şi ajungi în zona respectivă şi te învîrţi ca un coi în căldare numa’-numa’ poate-poate.

Am dat trei ture aseară în speranţa unui bulan, dar nici vorbă. La un moment dat decid să o iau prin altă parte şi ajung la o intersecţie în formă de T. Opresc în mijloc, mă uit în stînga pe strada lungă să văd dacă zăresc vreun loc. Mi se părea mie că văd ceva, dar nu prea eram sigur, aşa că am dat să plec. Un om, care se afla pe treptele casei lui chiar acolo, uitîndu-se în gol şi savurîndu-şi berea deconectat parcă de realitate, îmi face semn dintr-odată că mai încolo e un loc unde-aş putea să-mi las maşina (fix ăla care mi se părea mie că ar fi). Intru pe străduţă, îi fac cu mîna în semn de mulţumire, parchez, închid maşina.

Ne îndreptam pe jos spre locaţie, drumul ducînd prin faţa casei lui. Stătea tot acolo, cu aceeaşi bere, uitîndu-se în acelaşi punct fix. Ajunşi în dreptul lui, îi mulţumesc din nou (de data asta prin viu grai) pentru amabilitatea-i tipic spaniolă. Discuţia a fost scurtă:

- Mulţumesc încă o dată.
- N-aveţi pentru ce.
- La revedere.
- Mergeţi cu Dumnezeu.

Nu ştiu ce să mai zic mai mult, dar în clipa aia parcă am simţit că m-a binecuvîntat. Aşa o privire şi un glas sincer de la un necunoscut n-am întîlnit în viaţa mea. După aia m-am luat cu treabă, aş putea spune că mi-a ieşit din cap de tot, iar acum, cînd m-am trezit de dimineaţă, mi-a venit în minte această întîmplare. Ciudat, dar tare faină senzaţie.