Paralelă foarte reuşită cu filmul “Un franco, 14 pesetas” al lui Carlos Iglesias, acest documentar ilustrează viaţa românilor care au emigrat în Spania şi nu numai. Dacă aveţi 37 de minute de pauză, chiar merită văzut. E în spaniolă, subtitrat în româneşte. via @ElLunes
Un Euro, 3.5 de lei(Documentar despre romanii din Spania)
Pentru că după părerea mea e un agramat retardat. Mulţumesc.
Pe 17 noiembrie a avut loc lansarea oficială a creaţiilor Versace pentru H&M. Precedată de gala de prezentare de la New York de acum aproape două săptămîni, colecţia Versace for H&M a ajuns să fie disponibilă şi publicului larg. Au fost alese doar anumite magazine participante ale lanţului suedez, cel mai apropiat de locul unde mă aflu fiind în Marbella, perla staţiunilor de pe Costa del Sol.
Fiind în legătură permanentă cu Bucureştiul şi ştiind tot ce se petrece acolo (avînd în vedere diferenţa de fus orar), am purces dis-de-dimineaţă spre unicul magazin unde puteau fi cumpărate hainele create de Donatella Versace. Odată ajunşi acolo, undeva pe la 8 de dimineaţă, în condiţiile în care magazinul deschidea la 10, am întîmpinat o coadă de aproximativ 100 de persoane care aşteptau de la 12 noaptea ca să fie primii obsedaţi care pun mîna pe textilele alea. De precizat că nu exista nicio listă de aşteptare, ordinea fiind respectată în dulcele stil iberic. Îmbrăcaţi în treninguri sau nu, cu feţele obosito-buhăite, citind o carte sau bînd cafea după cafea, oamenii ăia au îndurat orele friguroase din noapte într-un stil mai mult decît odios.
La 8:30 s-a făcut accesul în mall, unde s-a format aceeaşi coadă civilizată. Odată intraţi acolo, ni s-au oferit din partea H&M cafele instant şi muffins. Apoi a urmat momentul împărţirii brăţărilor pe culori, care permiteau accesul în zona destinată femeilor. Doar 20 de persoane puteau intra într-o serie (culoarea brăţării indica seria din care făceai parte), timp de doar 10 minute. Nu puteau fi luate două modele de acelaşi tip, nici măcar două măsuri diferite. Trebuia să ştii din start ce-ţi vine sau să mai iei un prieten cu tine, pentru orice eventualitate.
La ora 10 s-a deschis magazinul. Lumea aplauda ridicarea grilajelor, în timp ce angajaţii H&M aplaudau primii clienţi care treceau pragul magazinului. Îmbulzeala produsă nu poate fi descrisă în cuvinte. Pentru bărbaţi nu exista niciun fel de brăţară, fiecare fiind liber să intre şi să alerge ca dementul către prostiile care erau expuse acolo. Şi cînd zic prostii, nu mănînc rahat deloc. Cînd am ajuns în mini colţul colecţiei bărbăteşti, abia dacă am mai găsit ceva intact, cît despre măsurile mele nici vorbă. Nemîncaţii au dat buzna pe tot ce era acolo, luau în disperare cîte 4-5 produse la fel, de mărimi diferite, de culori diferite. Au dărîmat pînă şi o copertină pe care scria mare Versace, ca să vezi dracu’ că acolo e locul. M-am băgat şi eu în buluc. Am reuşit să pun mîna pe o cutie de pantofi care mi-a fost sustrasă pe sub masă din cealaltă parte de două mînuţe ferme şi gingaşe. M-am bucurat să cedez, avînd în vedere că nimic din ce am văzut acolo nu mi-a plăcut, totul avea un iz crunt de poponăreală excesivă, lucru ce nu prea-şi are rostul deocamdată în cariera mea. Deloc dezamăgit, am abandonat orice tip de încercare de căutare a unui obiect vestimentar, deşi chiar eram curios cum mi-ar veni un Verseis d-ăla, nu că aş fi un fan, ci doar din pură curiozitate. Mi-am băgat picioarele şi m-am dus să fumez o ţigară.
La 11:05 am intrat la femei unde am strîns tot ce se putea strînge. Prietena cu care am fost ştia din start ce vrea, aşa că totul a decurs fără niciun fel de grabă, date fiind cele 10 minute de disperare generală. Odată intrat acolo, mă simţeam ca o vedetă, avînd în vedere că mi-am format ceva fani printre cei care aşteptau să intre la un moment dat şi vedeau, cu ochi trişti şi înlăcrimaţi, cum dispar lucrurile pe care ei le voiau. Aşa că am ales să fac nişte oameni fericiţi, luîndu-le nişte lucruri de acolo şi dîndu-le pe sub mînă. La un moment dat mă întreabă o disperată dacă pe perne scrie VERSACE, îi spun că nu, ca apoi să le spună prietenelor sale că dacă nu scrie VERSACE pe pernă, ea nu o cumpără, frateeee…
După încă o oră de stat pe la cabinele de probă, s-a terminat toată foiala. Rezultatul: eu nu mi-am luat nimic (cum era şi firesc), în timp ce fata cu care am fost a reuşit să-şi cumpere cîte ceva. Oricum, nici nu se compara varietatea de la femei cu puţinătatea de la bărbaţi. Lucruri care apar pe site-ul oficial, nici că le-am văzut expuse aici. Aşa că ţin să o anunţ cu regrete eterne pe Roxi că nu voi fi eu acel norocos care să iasă cu ea în oraş îmbrăcat aşa. Sînt convins că în alte oraşe a fost mult mai mişto, inclusiv la Bucureşti.
Dintre punctele high ale evenimentului aş dori să menţionez prezenţa neaşteptată a Sophiei, dar şi a unui specimen pe care vă las să-l descoperiţi în fotografiile de mai jos.
Per total, o mare porcărie, pierdere de timp, dar interesant să-i vezi pe alţii cum reacţionează ca nehaliţii la astfel de chestii shopaholice.
Ah, nu v-am vorbit de preţuri. O cămaşă 40 de euro, nişte izmene 50 de euro, o pereche de pantofi 80 de euro, un palton cu mîneci de piele 250 de euro. Mai erau perne la 40 şi 50 de euro (dar nu scria VERSACE pe ele), pături cu 150, iar la femei tot felul de bijuterii de faraoancă de la 30 de euro în sus, o poşetuţă 100 de euro, alte rochiţe 200, alte geci şi mai mult. Accesibil oricărui buzunar, nu-i aşa?
Vă las acum cu pozele. Să-mi ziceţi ce vi se pare ciudat la ultima.
Cei în branşă cu siguranţă că-şi aduc aminte de clipa magică în care sucurile la dozator TEC ne-au invadat vieţile. A fost momentul în care omul acela, care se va urca în Titanic la 100 de ani de la tragicul eveniment, a dat lovitura. De atunci, piaţa a avansat, TEC a dispărut şi chiar nu ştiu de ce. Dacă mă întrebi azi pe mine ce suc la dozator îmi place, ei bine, am să-ţi răspund că savurez oricînd cu plăcere o Coca-Cola de la McDonald’s, fără gheaţă, ca să se umple paharul (deh, sînt calic). Am băut şi American Cola la un moment dat, şi Adria Cola, chestii care aveau un gust ciudat şi aparte. Era acceptabile, în cele din urmă. Totuşi, nimic nu se compară cu o Coca-Cola rece ca icebergul.
Însă o băutură mai proastă decît SUN COLA nu am băut în viaţa vieţilor mele şi nu o să mai beau neam! Porcăria asta pişicolă am găsit-o peste hotare, la vecinii englezi. Fiind cald afară, sătul de bere şi cu chef de a încerca o experienţă nouă şi de neuitat, m-am oprit la primul magazin de pe stradă, m-am îndreptat învolburat către primul frigider ieşit în cale, de unde, după foarte puţine clipe de cugetat, am înşfăcat o cutiuţă de carton de-un sfert de băutură răcoritoare cu aspect suspect. Ce a urmat, nu vă puteţi imagina…
Dacă aveaţi vreun dubiu despre cum se face asta, luaţi aminte de la antecesorii noştri. În cazul de faţă, ţigara de după e înlocuită cu o mică gustare. Deh, primatul tot primat…
ATENŢIE! IMAGINI EXPLICITE!
Actorul american Eddie Murphy a renunţat să mai fie maestrul de ceremonii al celei de-a 84-a ediţii a Premiilor Oscar, care va avea loc pe 26 februarie la Los Angeles. Motivul este demisia din funcţia de coproducător al evenimentului a lui Brett Ratner, după ce acesta din urmă a făcut nişte declaraţii polemice homofobe şi sexuale. După ce vinerea trecută a declarat că “repetiţiile sînt pentru gay”, referindu-se la pregătirile galei decernării premiilor, într-un program de radio din această săptămînă a vorbit despre subiecte de interes public, precum părul pubian, mărimea testiculelor sale sau despre o întîlnire sexuală cu Lindsay Lohan. Avînd în vedere că fiecare pasăre pe limba ei piere, putem spune că ne băgăm oareşce în Ratner şi dorim noii echipe de producţie mult succes în găsirea unui înlocuitor pe măsura lui Murphy, un om care reprezintă o pierdere pentru o gală care de pe-acuma se anunţa promiţătoare doar datorită prezenţei sale pe scenă.
sursa: The Guardian; foto: eurweb.com
Aleksey Igudesman este un violonist, dirijor, compozitor, dar şi actor rus. Născut în Sankt Petersburg în 1973, a fost acceptat la Academia Yehudi Menuhin din Anglia la vîrsta de 12 ani. Cel mai mult şi cel mai mult este cunoscut pentru duourile sale cu pianistul Richard Hyung-ki Joo, alături de care poate fi urmărit în celebrele deja A Little Nightmare Music, despre care am scris aici.
De Julian Rachlin, violonist şi violist de origine lituaniană (n. 1978), îl leagă o sumedenie de colaborări, dedicîndu-i chiar a doua sonată pentru vioară solo compusă de el însuşi. Cu J. Rachlin am avut şi eu onoarea să cînt anul trecut Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră de Dmitri Shostakovich. Absolut impecabil şi fără cuvinte.
La fel cum e şi ce vă invit să vizionaţi în continuare. Intitulată The Soloist’s Ultimate Happy Birthday, această glumă muzicală înglobează o sumedenie de fragmente din lucrări consacrate are marilor compozitori, printre ei numărîndu-se Bach, Vivaldi, Paganini, Mozart, Brahms, Ceaikovski, Prokofiev ş.a.
Am mai văzut un clip asemănător cu cel pe care l-am făcut eu, dar, avînd în vedere că am descoperit acest lucru fără să vreau (înainte de a vedea clipul respectiv), îl voi posta. Prima oară mi-a ieşit de pe un iPhone 4, cînd nu ştiu ce am făcut de mi-a apărut dreptunghiuleţul cu REMOVE. Apoi am încercat să fac un video de pe un HTC Desire şi se vedea cam aiurea. După care am vrut să văd dacă funcţionează şi pe Android şi se pare că da. Aşa că m-am hotărît să trag un video de pe iPhone, dar faza funcţionează la fel la amîndouă.
Şpilul este să pui degetul pe postarea pe care vrei să o ştergi, apoi să ţii apăsat şi să tragi degetul spre butonaşul cu +, loc în care te opreşti. În mod normal, ar trebui să-ţi apară opţiunea de Remove. Dacă nu, mai încearcă o dată. Cică merge şi pe dos, dar mie nu prea-mi iese nici normal, darămite pe dos… Aşa că vizionare plăcută şi succes la şters.
Nu ai ce să le faci. Sînt nişte vărzari bătuţi în cap. Chiar există la radio o reclamă la nişte cursuri de limba engleză în care o duduie îl întreabă pe unu’ la un interviu, citez: “Văd că în CV scrie că aveţi cunoştinţe de limba engleză. So, what’s your experience in similar jobs?” La care boccimanul răspunde timid: “Well… mhm… of course, of course…” Şi e păcat de ei, avînd în vedere afluxul intens de englezi care le invadează zonele turistice, mai ales cele de litoral. Problema pe care o au ei nu e numai cu limba engleză, ci cu orice limbă de pe acest pămînt. Dacă nouă ne vine uşor să învăţăm italiană, spaniolă, franceză sau chiar portugheză, ei nu înţeleg o iotă din limbile astea. Nici din spaniolă, atîta timp cît lui clientes i se mănîncă un e. Cît despre engleză, thank you poate căpăta pe alocuri şi valenţe urbane (vezi foto).
Nu ştiu dacă mai există vreun video normal în ziua de azi. Nu există zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu apară o ştire cu majuscule inserate de tipul VIDEO SENZAŢIONAL, IMAGINI DE INFARCT, SCENE INCREDIBILE, IMAGINI ŞOCANTE, IMAGINI TERIFIANTE. Cele mai recente au fost cele cu incidentele de la Petrolul – Steaua sau cu accidentul de autocar din Ungaria în care au murit 15 români. La toate aceste clipuri tulburătoare se adaugă cultura desăvîrşită a minţilor luminate care dau like/+1/thumbs up şi mai ştiu eu ce.
Vreau să cred că nu le place cum un copil este zdrobit de o maşină în China, ignorat de trecători şi lăsat să moară ca un cîine. Mai vreau să cred că nu le place cum a murit Marco Simoncelli în Malaezia. Şi mai vreau să cred eu multe, dar nu ştiu dacă mai are rost.
Măcar dacă tot daţi like, daţi la ceva ce merită. De exemplu, la următorul VIDEO ÎNFRICOŞĂTOR:
© 2008-2012 Naicu.ro - Blogocilindrul lui Naicu. Toate drepturile rezervate.
Vistalicious Theme. Bazat pe o platformă WordPress.
