Ca şi cum totul mergea de minune, trebuia să mai apară în peisajul mediatic încă o păţanie făcută de însăşi persoana-mi. Am pierdut pozele din ţară. Din nou minunatele Chei ale Zănoagei s-au dus pe apa pîrîului ce le străbate. La fel şi tot Branul şi tot litoralul românesc. La fel şi pozele minunate din piscina hotelului, ca de altfel instantaneele pur româneşti (care vorbeau de la sine) surprinse pe plajele din ţară. La fel şi minunata ciorbă de fasole cu afumătură servită în pîine de la Braşov. La fel şi Sinaia. La fel şi hîrbul aflat fix la intrarea în Bucureşti dinspre Ştefăneşti folosit drept reclamă, pe care scria ţanţoş şi fercheş mesajul “VÎND BUTOAE”. Se pare că orice colaj care include Cheile Zănoagei este blestemat. Acum un an, după ce am făcut poze la respectivele chei, m-am gîndit eu că sintagma “format” din camera foto reprezintă schimbarea formatului pozelor. Poate chiar le şi pune în ramă deja butonul ăla. Am apăsat voios OK şi minunea s-a produs. Toate pozele erau pierdute. Anul acesta am avansat, tîmpenia fiind determinată de noul leptoc achiziţionat în care am salvat pozele, dar cum sînt gomos şi nu îmi place Windows Vista, l-am şters. Ghiciţi cu ce? Cu tot cu poze. Iar cum XP-ul nu a vrut să meargă pe acest microb ce se numeşte calculator, am instalat din nou Vista. Cu alte cuvinte, o chinuială degeaba şi o mulţime de poze dispărute. Oare FBI-ul, CIA-ul sau NSA-ul le-or găsi dacă-şi pun mintea la contribuţie? În concluzie, să fiu de rîs şi de bătaie de joc!

Citeşte mai departe »

Mark Knight și Funkagenda interpretează o melodie ce se intitulează Man With The Red Face. O dau în disperare pe ProFM Dance. Punctul orgasmatic a fost cînd, fiind prezent la Faithless DJ Set în București pe 22 August, Sister Bliss a inclus această piesă în mix-ul ei.

Citeşte mai departe »

Am răcit probabil din cauza nesăbuinţei de care am dat dovadă. Picioare goale prin casă, bălăceala de aseară deja avînd premisele unei răceli, îngheţata de alaltăieri seară pe care am îngurgitat-o ca un calic sau aerul condiţionat de la servic. Toate astea au relaţionat între ele, formînd un conglomerat artistic rezultat în dureri de gît şi strănuturi (de vreo două ore). Mîine urmează tusea, fapt prost de altfel. Așa că acum mă bag la bolit o oră după care la loc comanda.

Mai tîrziu
Soarele a apus. Lumea se duce spre case ba în maşini, ba în trenuri, ba pe jos. Nu ştiu de ce mintea mă duce în aceste momente la mulţimea de cocalari şi piţipoance din ţară. Care de care să aibă lanţul cel mai gros, tatuajul cel mai chinezesc (dacă se poate cu citate din mezozoic). Îmi aduc aminte de o caricatură de-a lui Tetelu în care explica el cum se înjurau oamenii pe vremea cînd nu deprinseră încă limbajul modern. Și cum am văzut că se poartă pozele cu mulţi bani în ele, vă transmit că sînteţi varză cu toţii. N-o să aveţi voi banii mei niciodată!

Unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa unui artist-instrumentist amărît este cînd află că va cînta un ciubuc (fie el cît de naşparliu). Nu există în lumea asta altceva mai sublim şi mai ancestral decît clipa metempsihotică în care cineva îţi şopteşte la ureche “vezi că e un ciubuc.” Stările interioare nu pot fi descrise în cuvinte; ar fi prea banal să mă apuc să scriu acum despre căldura ce îţi trece prin toate herniile de disc sau de tremurul în glas ce se simte cînd întrebi “pe cîţi bani?” Este ca o înviere. Învie toate celulele din tine. Brusc uiţi de toate problemele materiale, sentimentale, profesionale, iar unica ta năzuinţă este să ajungi să trăieşti ziua ciubucului şi mai ales momentul în care te vor plăti. Ciubucul reprezintă esenţa unui interpret. Este însăşi poarta spre o altă lume, o asceză mistică în stilul lui Emil Cioran, sau, de ce nu, al lui Nicolae Steinhardt. Un complex de trăiri nemaiîntîlnite pe care doar un artist (în adevăratul sens al cuvîntului) le poate experimenta.

Urăsc prima zi de muncă! Şi ştiu că nu sînt singurul. Este ziua în care toată amabilitatea din lume se pogoară asupra ta şi a tuturor celor cu care împarţi amărîta aia de slujbă. Dintr-odată eşti prieten cu toată lumea şi, mai mult decît atît, te pupi cu toţi. Căldura şi pasiunea îşi spun cuvîntul mai mult ca oricînd în minunata zi de 1 septembrie. Parcă ar fi Anul Nou (şi într-adevăr, conform calendarului bisericesc astăzi începe Anul Nou Bisericesc). Trebuie să recunosc că nu am o plăcere deosebită în a mă pupa cu cei pe care mai puţin îi agreez/stimez şi mai mult îi detest. De ce trebuie să te pupi cu oameni pe care abia dacă-i saluţi (din respect), dar cu care nu ai absolut niciun fel de treabă? Şi după timpul petrecut în România, obişnuindu-mă cu datinile străbune, reîntorcîndu-mă aici, bineînţeles că iar era să îmi iau limbile în gură cu cîteva colege (căci cu bărbații nu mă pup, că nu-s ursar). Şi asta din acelaşi punct de vedere ca şi acum un an. Oamenii ăştia se pupă pe dos, recte de la stînga la dreapta. Nu ca noi de la dreapta la stînga. Dar nu a fost atît de penibil ca anul trecut cînd chiar am dat bot în bot cu o femeie ce în 2009 va împlini semicentenarul. Sutele de pupături de astăzi şi strîngerile de mînă nu sînt nimic real. Totul este o minciună, o falsitate, un moment în viaţă cînd chiar trebuie să faci ceva care nu îţi convine. Eu nu port ranchiună nimănui, departe de mine gîndul potrivnic vreunei persoane. Strîngerea de mînă sau pupatul sînt nişte amabilităţi de complezenţă şi nicidecum de sinceritate (vorbind de potenţiali duşmani ascunşi). Sînt şi unii însă (îi număr pe compartimentele inimii) care par a fi oameni de treabă. Nu mă detaşez de nimeni, dar nici nu fac pe abțipildul. Rămîn într-o zonă obscură, bine intenţionată, corectă din care sper să nu ies, fiindcă aşa îi stă bine unui căpşunar profesionist.

Încep în forţă cu toată luna lui Răpciune într-un cules continuu. Se pare că şi liberul preanunțat de acum două luni s-ar putea să fie umplut de alte şi alte recolte. Ah, şi era să uit! Prima zi în străinătăţuri, primul accident. De data aceasta un scuter cu două scuterițe (la care nu m-aş uita vreodată) a intrat dorsal în autovehiculul proprietate impersonală. Totul s-a întîmplat în dreptul unei treceri de pietoni, iar idioata care pilota bolidul pe două roţi de 0,133 cai putere a intrat în mine, nepăstrînd distanţa regulamentară de siguranţă faţă de vehiculul dinainte. Nu că n-ar scrie peste tot “mantenga distancia de seguridad”. Detalii despre fracturi, dosare penale şi alte peripeţii voi releva pe parcurs.

Ca să spun aşa mai pe şleau, m-am reîntors la civilizaţie. Starea de ambiguitate în care m-am regăsit în perioada în care am zăbovit pe tărîm mioritic s-a evaporat. Bucuria revederii celor dragi nu va egala niciodată vreo altă bucurie. Faptul că am stat alături de ei este cel mai frumos lucru, însă, ca mai toţi oamenii care se află în plin proces lucrativ, trebuie să revin şi eu cu picioarele pe pămînt. Şi de această dată pămîntul făgăduinţei e în diaspora. Fiind 1 septembrie voi ţine în mod exhaustiv să doresc “La Mulţi Ani!” unui scump şi drag prieten, care m-a tot bătut la cap că nu scriu despre el în blog. Oricum site-ul este vizitat doar de două persoane: de mine şi de mine dintr-o altă casă (deci alt IP). Aşa că nu văd rostul ca domnul respectiv (al cărui nume dacă o să îl dau, va apărea în motoarele de căutare) să ţină morţiş să fie prezent aici într-un site vizitat de… nimeni. Dar mai mult decît atît, nu îmi văd eu rostul de ce scriu aici. Truda şi osteneala depuse pentru a crea texte cît se poate de comune sînt în van, avînd în vedere numărul (zero) al celor ce se uită aici. O supradoză de nebunie pe care o să mi-o asum şi de care nu îmi va fi ruşine atunci cînd (sper!!!) cineva o să acceseze acest minunat blog. Aş putea fi luat în bătaie de joc (dacă nu deja sînt, puţin îmi pasă), dar cu toate astea voi continua, nu mă voi lăsa mai prejos. Mai cu seamă, mi-ar plăcea ca peste ani şi ani de zile să-mi citesc eu propriile elucubraţii şi să rîd cu poftă de mine însumi.

Am zburat. Iar au aplaudat românii la aterizare. Ce romatic, ce emoţionant… De unde o fi obiceiul ăsta? Se vedeau beculeţele în zare, cum ne apropiam de ele, iar sub noi toţi (pasagerii cursei aviatice, plătitorii de taxe şi impozite, contribuabilii români) se arăta eterna Mediterană. Nu am ştiut şi probabil nu o să ştiu niciodată de ce avioanele aterizează cînd din mare, cînd dinspre uscat. Aseară am avut uriaşa trăire captivantă de a experimenta o aterizare perfectă din mare. Vreau să aduc un prim şi ultim omagiu celui care a stat lîngă mine şi se întindea cît o zi de post. Îl înţeleg (mai cu seamă că stătea în mijloc), dar nici în halul ăsta. Încă un lucru pe lista celor mai naşpa din lume: să stai în mijloc în avion. Poate că nu ar fi chiar atît de nasol dacă ar fi ceva în genul reclamei la Axe. Dar m-am mulţumit cu locul meu de la geam din dreptul ieşirii de siguranţă, cerut întocmai pentru a avea loc măcar la picioare.

Şi încă ceva. O chestie măreaţă şi termin! Locurile din dreptul ieşirii de siguranţă trebuie date (conform reglementărilor) bărbaţilor. De ce în poză apare o femeie?

România asta e foarte aiurea. Nu mai am cuvinte să descriu incapacitatea românilor de a se schimba din punct de vedere mintal. M-am plictisit de ţara asta care nu se va schimba în vecii vecilor, amin. N-am uitat de unde am plecat, nu fac fiţe şi figuri, dar m-a enervat o chestie. Deja e prea mult.

De ceva timp m-am mutat la mare. Ironia sorţii, deh. Prima oară am văzut o mare la 17 ani. Cu dor şi dragoste de munte, totuşi am ales să petrec două zile din concediu la Marea Neagră. Imposibilitatea recunoscută de a sta pe plajele românești își face simțită prezența în continuare în cotidian. Plaja este o scrumieră imensă plină de mucuri de țigări, un tomberon gigant cu peturi, ambalaje de chipsuri, hîrtii, pahare de plastic și doze de bere, vînzători ambulanți care strigă în gura mare ”Lovi-v-ar foamea, cumpărați-mi banana!” sau ”Luați gogoasa la băiatu’ care noaptea rupe patu’, dimineața face altu’!” Unde mai pui că toate drumurile turiștilor trec, bineînțeles, pe lîngă prosopul tău și fiecare dintre ei îți aplică o caracteristică nisipoasă pe față. Adorabil. Așa că tot mai bine e la piscina hotelului, profitînd de soarele arzător al Dobrogei.

Incredibilul şi neaşteptatul post de astăzi mă aduce într-o casă a RAAPPS-ului. Loc mirific de pelerinaj al multor personalităţi intrate deja în istorie, imobilul aflat la o adresă bucureşteană este absolut superb. Zona debordantă şi plină de fast a cartierului Primăverii încadrează această locuinţă cu un peisaj sublim, demn de lăudat. Este minunat să vezi cu ochii tăi (pleonasm intenţionat) cum trăiau demnitarii comunişti şi nu numai. Case imense cu multe camere, ba chiar şi cu garaj subteran. Dacă ar fi în condiţii de ultimul răcnet, ar fi grozavă. Nu-ţi mai trebuie decît vreo trei, patru menajere sexy care să-şi facă treabă. Personal, aş alege zona de la parcul Romniceanu, unde nu zici că eşti în România. N-ar putea fi aşa peste tot?

Mă duc să trag din pipa păcii în aşteptarea trezirii din anestezie.

Atît mai am pînă ajung acasă. Rămîn cu amintiri frumoase şi bani strînşi. Mă întrebam retoric, o fi bine să-ţi schimbi cetăţenia? Numai aşa cît să ai nişte plastice diferite în portofel? Cică aş putea s-o fac în 2017. Oare cum o să fie lumea atunci? Or termina autostrada aia minune de se tot laudă că o fac între Constanţa şi Borş? Nu risc să pariez “da”.