Cînd nu mai comentezi la cineva în blog, acel cineva se răzbună nemaicomentînd la tine ?

O colecţie de tonuri de apel pentru telefon cu isterica de la Naţional TV, Adela Lupşe.
Da, aia cu “VREAU SĂ SUNE TELEFONUL !!!”

Le găsiţi aici.

Versuri scrise la caterincă… Maneliştii n-au nicio problemă existenţială sau cardiacă. Iată dovada.

Oamenii care ascultă muzică dezvoltă mai greu afecţiuni cardiace. Un studiu realizat la Universitatea din Maryland (SUA) relevă că ascultatul muzicii preferate timp de 30 de minute pe zi favorizează dilatarea vaselor de sînge şi îmbunătăţeşte circulaţia sanguină în organism. De asemenea, muzica relaxantă scade cantitatea de colesterol “rău” şi măreşte capacitatea de concentrare.

sursa

M-a inspirat o discuţie şi mi-a răsărit o invenţie în emisfera dreaptă temporo-parietală: de ce există numai ceasuri cu cuc? Eu aş inventa un ceas cu cuc şi Bau Bau. Şi de fiecare dată cînd se face ora fixă să iasă fiecare pe rînd. Rezultatul e unul uşor de închipuit: “cucu, bau, cucu, bau”…

Via Andrei am primit un video în care trei tipi cu ochi mici demonstrează că hitul lui Britney Spears “Oops!… I did it again” reprezintă mai mult decît ceea ce este. Citeşte mai departe »

Eu nu pot să trag decît o singură concluzie: lumea din România e atît de bogată încît nu mai apelează la ouă sau roşii să arunce în cineva (în cazul de faţă, geamurile locatarilor), ci are bani şi cumpără kile întregi de cafea şi altele ca să-şi facă damblaua. Voi aveţi alte idei cam ce ar putea ascunde acest mesaj subliminal?

Acum pentru toate buzunarele. 50 de femei frumoase şi 3 naşparlii.

Îmi dau seama că sînt dereglat total. Ceea ce ar trebui să-mi ocupe acum mai mult timp e invadat de cu totul şi cu totul altceva. Îmi rodeam unghiile în copilărie cînd, ca alţii din branşă, stăteam în casă şi scîrţîiam corzile sau rămîneam la şcoală după cursuri pentru orele de vioară, neprofitînd de timpul liber în care alţii băteau mingea în faţa blocului, în parcuri sau se jucau la calculator. Am avut şi eu o singură măgărie de joc care se numea Rambo sau ceva de genul ăsta şi pe care abia dacă îl foloseam. Un joystick era rupt, dar găsisem eu o soluţie ca să meargă măcar înainte, la stînga şi la dreapta. Aveam un joc pe care nu l-am terminat niciodată şi mă enervam singur în faţa televizorului. Era un fel de consolă cu 444 de jocuri în 1. Foarte ciudat, că eu le-am numărat şi nu mi-au ieşit mai mult de 128. Ăsta a fost singurul. Calculatorul era ceva peste puterile băneşti ale noastre. Cînd ajungeam în vizită la prieteni sau cunoştinţe care aveau PC-uri în casă, eram primul care vroia să vadă ce se ascunde în maşinăria aia. Eram pasionat să scriu la calculator în Word, să învăţ să dactilografiez din ce în ce mai repede. Într-o vreme chiar eram foarte mulţumit de mine însumi că reuşisem să-mi scriu numele de familie cu ochii închişi. Citeşte mai departe »

La Congresul al XIV-lea al PCR, după discursul înălţător al tovarăşului Nicolae Ceauşescu, mulţimea adunată în incinta Sălii Palatului scanda “Ura! Ura! Ura!”
În sectorul K, unul dintre participanţii la minunatul eveniment aplauda cu toată puterea lui şi striga cît îl ţineau plămînii “Ula! Ula! Ula!”
Auzindu-l, cel de lîngă el îl întreabă:
- Auzi, da’ tu nu poţi să-l pronunţi pe R?
- Ba da. Nu pot să-l pronunţ pe P!

Şi aici e una dură de aducere aminte.

Sînt măgulit… Citeşte mai departe »