Invocîndu-l pe Vlad Petreanu
Am straniul obicei să vorbesc cu mine în oglindă – gest necugetat desprins parcă din viaţa unui bolnav psihic. De obicei se întîmplă în baie, dar cred că deja mi s-a dezvoltat un tic, văzînd lărgirea ariei de acoperire. De exemplu, oglinda din lift. De fiecare dată e la fel. Rostesc aceleaşi cuvinte în faţa mea, a celui din imagine. Rămîn totuşi la stadiul casnic şi încă n-am evoluat (sau involuat) la cel al oglinzii retrovizoare, ar fi chiar culmea. În public nu o fac. Mă întorc acasă, las maşina în garaj şi urc în lift. Se întîmplă aceeaşi treabă. Ajung în casă, îmi fac treburile automatizat, iar show-ul delirant începe la spălatul pe dinţi. Atunci are loc marele program artistic. Nu am să intru în detalii referitoare la subiectele zilei tratate în programul din oglindă, ci doar că am o problemă. De fiecare dată cînd încep un discurs, o fac cu aceleaşi cuvinte: Doamnelor şi Domnilor, bună seara şi bun găsit la o nouă emisiune. Sînt Vlad Petreanu. Apoi mă întorc, sting lumina şi plec.




