Mă simt foarte rău. Nu ştiu ce să mă fac! Noroc că Zeddy s-a gîndit la sănătatea-mi şubredă şi mi-a trimis nişte medicamente compensate. Cîtă amabilitate, nu?

… şi-mi mişcă antena de români care e mare cît o zi de post în care se şi dă ceasul înapoi cu o oră. Asta rezultă că pe ecranul pricăjitului televizor îmi apare o secundă de imagine şi cinci de blank cu textul sublim şi frustrant “Semnal slab sau lipsă semnal”. Şi nu pot să văd Mondenii!!!

Mai e la modă să-ţi faci planuri de sărbători sau totul se decide pe moment?

Aventura mea de 12 zile libere ia sfîrşit mîine odată cu prima revenire pe plantaţiile de căpşuni atît de îndepărtate. Timpul liber pe care l-am avut a fost numai bun de făcut curat în toată casa, cu toate că duşmanul meu public nr. 1 (lenea) îmi dădea tîrcoale masive. La insistenţele tartorilor m-am mobilizat şi am acţionat în consecinţă.

Spuneam că această săptămînă vine cu noutăţi în domeniu, în sensul că mă voi deplasa la León, un oraş aflat undeva în nordul Spaniei (tizul lui pe harta României ar fi Zalău). Acolo voi întîmpina un frig care îmi va sparge coiul de aur.Voi vedea zăpadă şi mă voi îmbrăca gros. Nu-mi place iarna, dar o porţie zdravană de frig se mai cere din cînd în cînd. Am mai fost întîmplător şi involuntar la León anul trecut cu ocazia unui prilej şi am rămas impresionat pînă la epidermă. Ploua infernal şi eram cel mai fericit. Dar meandrele concretului m-au adus în sud unde e mare, plajă, cald, nu plouă mai deloc, nu ninge niciodată şi tot timpul trebuie să ai ochelarii de soare după tine.

Ironia sorţii. Pînă la 17 ani nu am fost deloc la mare. Mamei mele îi era frică să mă lase să plec pentru că tot auzea că te îmbolnăveşti, că vii răcit înapoi ş.a.m.d. Dar atunci s-a nimerit să merg într-o tabără cu un prieten unde m-am simţit grozav. Şi bineînţeles că m-am întors bolnav şi răcit. Eram varză. Dar a trecut şi mi-a fost învăţătură de minte. În al doilea an, după Bac, iar am hotărît să mergem în tabără (a fost pentru ultima oară). O greşeală cumplită pentru unii, o săptămînă de vis pentru mine (prietenii ştiu de ce). Şi iată că după 23 de ani de trudă la cîmpie, am ajuns la mare, întocmai ca să compensez timpul nelitoralic.

Revenind la domeniul în care m-am axat încă din fragedă pruncie, îmi place foarte mult cum arată programul de luna asta. Pînă acum am avut liber. Urmează săptămîna asta cu deplasarea (o să merg cu trenul, iupiiiii!), iar în săptămîna care urmează va fi ultimul concert două mii optician. Pentru ca duminica aviatoare să-mi iau zborul spre Românica la sarmale şi vin fiert (şi o eventuală şaorma, că, deh, şaorma ca la Bucureşti nicăieri nu mai găseşti). Nu ştiu ce mai poate să facă Mamaee de mîncare la cei 91 de ani pe care o să-i sărbătorim împreună pe 23 decembrie, dar am convingerea că mă va aştepta cu cele mai alese bunătăţi.

Urmăriţi-mi măiestria în a înregistra filmuleţe. Sînt doar 11 secunde.

III. De ce urăsc offline-urile cu La Mulţi Ani de pe Messenger?

IV. De ce anumiţi prieteni nu m-au felicitat cu ocazia prilejului?

Nu vi se pare foarte trist Mr. Bean? E singur cu al său Teddy Bear şi are grijă de el ca de propriul copil.
Cam aşa am fost eu în ajun de Moş Nicolae (dar fără Teddy Bear) cînd, mînat de nostalgia anilor copilăriei, am plecat să-mi cumpăr cadou de ziua mea. M-am uitat la tot felul de prostii electronice, dar nu am vrut să exagerez. Pînă la urmă tot la ţoalele cu animale m-am oprit (în puii mei, o dată e Moş Nicolae pe an). Apoi am făcut o plimbare nocturnă pe faleză mîncînd un sandwich, fumînd o ţigară şi bînd o bere, ulterior ajungînd acasă. Mi-am curăţat pantofii (ghetuţe n-am, clima nu o cere) şi i-am pus la uşă. După m-am aşezat la calculator şi iar m-a prins ora 4 de dimineaţă făcînd nimic.

Citeşte mai departe »

Astăzi e Sfîntul Ciocan, aşa încît îmi dedic următoarele piese:

Citeşte mai departe »

Mulţumesc.