Bisericile de aici nu au niciun fel de legătură cu bisericile româneşti. Sînt comerciale, reci şi parcă fără frică de Dumnezeu. Lumea intră în ele, le vizitează, face poze şi, cum sînt un popor fără inhibiţii, chiar şi înjură înăuntru. Da, pentru că la ei e ceva normal să zică “pizdă” sau “futu-i” în incinta unui lăcaş de cult. Cît despre vestimentaţia păsărelelor care intră să se benoclească, nici nu mai vorbesc. Sînt şi la noi destule specimene cu aţa din fund vizibilă cînd se apleacă să ia de pe jos ceva ce le-a scăpat.

Zilele trecute a trebuit să merg la una dintre slujbele (poate singura) dinaintea înmormîntării unui om. Lumea nu a venit îmbrăcată în negru, nici măcar rudele. Iar eu îmi făceam griji pentru haina mea cea maro…
Totul era pe cale să înceapă. Cei veniţi să asiste s-au adunat înăuntrul capelei, aşezîndu-se pe băncile lungi cu suport pentru picioare (care, de fapt, e pentru a te ruga în genunchi, dar toţi pun picioarele pe ele). În mijloc era coşciugul singur, închis, cu nimeni lîngă el şi cu un buchet mare de flori deasupra. Preotul intră, lumea se ridică în picioare. Începe. Vorbeşte, apoi ne spune să stăm jos. Stăm, iar mai zice ceva, trebuie să ne ridicăm din nou. Sînt atent la ce zice, în mare cam aceleaşi chestii ca şi la noi. La un moment dat, pune un coral bisericesc în boxe interpretat de nişte tenori în falset. Abia se percepe, armonii binecunoscute, baroce, dar nu mă impresionează cu nimic. Prefer un cînt cu pedală de cvintă perfectă şi ornamente ale vocii soliste de 1000 de ori mai mult decît răceala asta. Apoi, după alte texte de pomenire, a urmat un fel de împărtăşanie a celor ce voiau să o facă, acţiune care consta în gustarea unor chestii asemănătoare unor chipsuri (îmi pare rău că nu ştiu cum se cheamă, mă voi documenta), echivalentul miruirii de la sfîrşitul Liturghiei, cum ar veni. Poate singurul moment care m-a mişcat emoţional a fost cînd preotul a stropit sicriul din toate cele patru părţi cu apă sfinţită. În rest, nu tu plînsete, bocete, zbierăte sau alte urlete. Totul era sobru şi tristeţea se afla înlăuntrul fiecăruia de-acolo. Numai că afară nu se simţea.

Lipsea întocmai acea apropiere pe care o avem cînd cineva pleacă dintre noi, fiindcă ştii că nu o să-l mai ai lîngă tine fizic niciodată. Eu n-am putut să o ştiu pe Mama singură în sufragerie cînd s-a dus. Era acolo, în lemnul ăla nenorocit, după toată chinuiala pe care a dus-o. Nu puteam să stau lîngă ea tot timpul, mai trebuia să rezolv lucruri, acte, chestii, pregătiri de înmormîntare. Dar de fiecare dată cînd părăseam încăperea, trebuia să las pe cineva acolo cu ea. “Mama nu rămîne singură. Vino tu şi stai cu ea pînă mă întorc.”

La ceremonia la care am luat parte m-am dus lîngă sicriu. Mi se părea ceva normal. Era doar un nepot de-al lui lînga el, cred. Avea o privire pierdută şi lipsită de speranţă. Se vedea cît l-a iubit. Nu-l cunoşteam pe cel plecat, dar am stat lîngă el pînă cînd a venit un om şi l-a dus în camera unde era depus. Apoi totul s-a încheiat, lumea se pupa, fiecare îşi prezenta condoleanţele familiei şi se ieşea afară. Tristeţe? Da, dar nu ca la noi. Chiar dacă suferi, te macini şi înnebuneşti mai tare cu atîtea obiceiuri şi superstiţii ortodoxe, le prefer în pofida răcelii catolice.