Ortodox vs. catolic

Bisericile de aici nu au niciun fel de legătură cu bisericile româneşti. Sînt comerciale, reci şi parcă fără frică de Dumnezeu. Lumea intră în ele, le vizitează, face poze şi, cum sînt un popor fără inhibiţii, chiar şi înjură înăuntru. Da, pentru că la ei e ceva normal să zică “pizdă” sau “futu-i” în incinta unui lăcaş de cult. Cît despre vestimentaţia păsărelelor care intră să se benoclească, nici nu mai vorbesc. Sînt şi la noi destule specimene cu aţa din fund vizibilă cînd se apleacă să ia de pe jos ceva ce le-a scăpat.

Zilele trecute a trebuit să merg la una dintre slujbele (poate singura) dinaintea înmormîntării unui om. Lumea nu a venit îmbrăcată în negru, nici măcar rudele. Iar eu îmi făceam griji pentru haina mea cea maro…
Totul era pe cale să înceapă. Cei veniţi să asiste s-au adunat înăuntrul capelei, aşezîndu-se pe băncile lungi cu suport pentru picioare (care, de fapt, e pentru a te ruga în genunchi, dar toţi pun picioarele pe ele). În mijloc era coşciugul singur, închis, cu nimeni lîngă el şi cu un buchet mare de flori deasupra. Preotul intră, lumea se ridică în picioare. Începe. Vorbeşte, apoi ne spune să stăm jos. Stăm, iar mai zice ceva, trebuie să ne ridicăm din nou. Sînt atent la ce zice, în mare cam aceleaşi chestii ca şi la noi. La un moment dat, pune un coral bisericesc în boxe interpretat de nişte tenori în falset. Abia se percepe, armonii binecunoscute, baroce, dar nu mă impresionează cu nimic. Prefer un cînt cu pedală de cvintă perfectă şi ornamente ale vocii soliste de 1000 de ori mai mult decît răceala asta. Apoi, după alte texte de pomenire, a urmat un fel de împărtăşanie a celor ce voiau să o facă, acţiune care consta în gustarea unor chestii asemănătoare unor chipsuri (îmi pare rău că nu ştiu cum se cheamă, mă voi documenta), echivalentul miruirii de la sfîrşitul Liturghiei, cum ar veni. Poate singurul moment care m-a mişcat emoţional a fost cînd preotul a stropit sicriul din toate cele patru părţi cu apă sfinţită. În rest, nu tu plînsete, bocete, zbierăte sau alte urlete. Totul era sobru şi tristeţea se afla înlăuntrul fiecăruia de-acolo. Numai că afară nu se simţea.

Lipsea întocmai acea apropiere pe care o avem cînd cineva pleacă dintre noi, fiindcă ştii că nu o să-l mai ai lîngă tine fizic niciodată. Eu n-am putut să o ştiu pe Mama singură în sufragerie cînd s-a dus. Era acolo, în lemnul ăla nenorocit, după toată chinuiala pe care a dus-o. Nu puteam să stau lîngă ea tot timpul, mai trebuia să rezolv lucruri, acte, chestii, pregătiri de înmormîntare. Dar de fiecare dată cînd părăseam încăperea, trebuia să las pe cineva acolo cu ea. “Mama nu rămîne singură. Vino tu şi stai cu ea pînă mă întorc.”

La ceremonia la care am luat parte m-am dus lîngă sicriu. Mi se părea ceva normal. Era doar un nepot de-al lui lînga el, cred. Avea o privire pierdută şi lipsită de speranţă. Se vedea cît l-a iubit. Nu-l cunoşteam pe cel plecat, dar am stat lîngă el pînă cînd a venit un om şi l-a dus în camera unde era depus. Apoi totul s-a încheiat, lumea se pupa, fiecare îşi prezenta condoleanţele familiei şi se ieşea afară. Tristeţe? Da, dar nu ca la noi. Chiar dacă suferi, te macini şi înnebuneşti mai tare cu atîtea obiceiuri şi superstiţii ortodoxe, le prefer în pofida răcelii catolice.

Similar Posts:

Cea mai frumoasă plajă din lume
Mamaee şi Naicu dansează pentru voi

Comments 6

  • fiecare sufera in felul lui… este adevarat ca raceala lor pe noi ne uimeste, dar nimeni nu poate stii cum e mai bine. Sa urlam, sa ne rupem hainele de pe noi sau sa suferim in tacere.Totusi eu raman la concluzia ca niciodata nu te poti obisnui cu gandul ca cineva drag tie a plecat pt.totdeauna. Au trecut 6 ani si eu inca mai sper ca tata sa vina si sa imi spuna ca totul a fost o gluma. Vezi, crezi ca mai e cineva care sa fie atat de stupid ca mine? Numai ca eu nu ma pot obisnui cu gandul asta si cred ca nu ma voi obisnui niciodata. Indiferent de religie, durerea este aceeasi pt toti.

  • Si eu am fost foarte intrigata de usurinta cu care trec peste un asemenea “eveniment”…dar pur si simplu cred ca sunt educati de mici ca moartea este ceva firesc(in urma unor discutii cu mai multi spanioli pe tema asta)sau sunt ei mai putin nepasatori ori mai putin patimasi decat noi si asta o spun ptr ca au un mod de viata foarte diferit fata de al nostru.In conceptul nostru copii sunt copii pana mori si te zbati ptr ei pana in ultima clipa a vietii…in schimb ei odata cu implinirea a 16 ani trebuie sa se descurce din toate punctele de vederesi probabil ca si asta conteaza enorm.Cum sa treci usor peste asemenea momente cand te napadesc amintirile fericite petrecute in sanul familiei sau alaturi de o persoana alaturi de care ti`ai petrecut cateva momente frumoase din viata?!
    Mie mi`a murit o martusa acum 4 ani si inca refuz sa cred ca nu mai este,asa cum spune si sufletica,astept parca sa`mi raspunda la telefon cand imi sun unchiul si sa`mi spuna ca a fost o gluma…
    Acele chipsuri se numesc “ostia” si sunt convinsa ca ai auzit acest cuvant de nenumarate ori mai ales ca in zona in care esti tu se foloseste foarte mult intr`o expresie care`mi este greu sa o redau.

  • @ Magda: Mulţam.

  • E intr-adevar interesant, daca ma pot exprima asa, sa vezi astfel de momente si nu numai, si prin alte colturi ale lumii. In mod sigur, au un alt stil implicit o altfel de educatie dacat a noastra, asta neinsemnand ca ar fi mai buna sau mai putin buna. Cert este ca fiecare isi manifesta sentimentele in felul sau. Si oricum s-ar exprima suferinta, prin lacrimi sau raceala, durerea isi lasa adanc amprenta in suflet.

  • 🙂 fiecare cultura are obiceiurile ei.Ceea ce traiesti tu se numeste “soc intercultural”, pentru ca privesti prin prisma celor stiute si simtite de tine in Romania.Acelasi soc il resimtim cu totii la ciocnirea cu ideile altor civilizatii.Ti-am spus ca cei din cultura spaniola sunt mai deschisi la prejudecati si incertitudini decat noi. Ei accepta mai usor ideea de moarte.Are dreptate Magda 🙂
    Si eu duc dorul unor persoane, dar ma multumesc ca imi mai “bantuie” visele :)Acum tin de mana o persoana draga mie, care a inceput lupta cu moartea:)Din care nu va iesi invingatoare… Dar mi-a zis : nu plange,fii optimista pentru mine, caci eu o sa fiu langa tine cand n-o sa ma mai vezi.Ai sa simti!Zambeste:)
    Si zambesc…si accept 🙂 pentru ca moartea e doar un alt drum …

  • Am ezitat sa comentez initial, caci eu in fata unei astfel de situatii devin imuna, palida si fara reactii, dar dupa ce am dat de un citat (recitind o carte), mi-am luat inima-n dinti, vazand ca voi sunteti puternici: “Moartea e un fenomen simplu in natura, numai oamenii il fac inspaimantator. Vorbesc de moartea materiala, care adesea e o dulce ispita.” [Cel mai iubit dintre pamanteni]
    Ca pe un simplu fenomen inteleg eu ca vad spaniolii moartea (asta dupa ce am citit articolul tau), pe cand noi o vedem ca pe ceva groaznic si inspaimantator (de aici atatea lacrimi si tot atata jale)!

    Numai bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.