Fiecare seară îşi urmează cursul ei repetativ. Muncesc, stau, iar muncesc, obosesc. Odată cu terminarea culesului de căpşuni, purced uşor spre hotelul la care sînt cazat. Vizavi de el, pe diagonală, se află un bar care e deschis pînă la 3, 4 dimineaţa. Cum încă afară e temperatura ideală, ne adunăm cîţiva acolo ca să mai socializăm puţin cu cîte o bere în faţă. Fiecare-şi spune povestea lui, dar cel mai mult vorbim despre culesul căpşunilor din ziua respectivă. Apoi de familiile care ne aşteaptă în ţară, de copii, de prieteni. Bem o bere, maxim două, cerem nota de plată, traversăm intersecţia şi fiecare se duce spre camera sa.

Eu stau la etajul 3. Ajung în cameră, mă dezbrac, intru la baie, ies de la baie şi apoi mă pregătesc de culcare. Înainte de asta, îmi place să stau un pic pe balcon şi să mă uit la bulevardul gol pe care nu trece nicio maşină. Semafoarele funcţionează degeaba, totul e mort. În liniştea asta, din parcul luxosului hotel de vizavi se aude o bufniţă cîntînd neîncetat de patru nopţi încoace. Pu-puuuuu în sus, pu-puuuuu în jos.

Ce să însemne oare acest lucru? O să mor?