De ceva timp m-am mutat la mare. Ironia sorţii, deh. Prima oară am văzut o mare la 17 ani. Cu dor şi dragoste de munte, totuşi am ales să petrec două zile din concediu la Marea Neagră. Imposibilitatea recunoscută de a sta pe plajele românești își face simțită prezența în continuare în cotidian. Plaja este o scrumieră imensă plină de mucuri de țigări, un tomberon gigant cu peturi, ambalaje de chipsuri, hîrtii, pahare de plastic și doze de bere, vînzători ambulanți care strigă în gura mare ”Lovi-v-ar foamea, cumpărați-mi banana!” sau ”Luați gogoasa la băiatu’ care noaptea rupe patu’, dimineața face altu’!” Unde mai pui că toate drumurile turiștilor trec, bineînțeles, pe lîngă prosopul tău și fiecare dintre ei îți aplică o caracteristică nisipoasă pe față. Adorabil. Așa că tot mai bine e la piscina hotelului, profitînd de soarele arzător al Dobrogei.