Nu ştiu dacă aţi observat, dar în anumite filme unii actori au înclinaţii muzicale. Talentul lor actoricesc însă nu-i ajută cu nimic în scenele în care trebuie să cînte la vreun instrument. De aceea se apelează la dubluri care cîntă întocmai ca la carte (de cele mai multe ori). Apoi apare respectivul star care se dă de mama focului acolo de zici că e cel mai mare interpret al tuturor timpurilor. Nimic de zis, rolul e rol, îşi face meseria.

Cel mai anapoda este atunci cînd apare un grup instrumental de cameră. Imaginaţi-vă o serată luxoasă la un castel, un salon enorm cu candelabre strălucitoare, oameni din înalta societate, doamnele în rochii elegante etalînd bijuterii fine, domnii în frac fumînd din pipă, valeţii purtînd cupe de şampanie scumpă şi bomboane Ferrero Rocher, mesele lungi pline de mîncăruri delicioase meticulos ornamentate, fineţea pluteşte în aer, rafinamentul şi bunul-gust ating perfecţiunea, totul este aranjat pînă la cel mai mic detaliu, cînd deodată apare în scenă un cvartet. Cea mai întîlnită lucrare la astfel de ocazii este Mica Serenadă de Mozart. Cei 4 lăutari (ca să le zicem aşa) habar n-au cum se ţine un instrument la gît şi un arcuş în mînă (în cazul violoncelului vorbim de cum se ţine un instrument între picioare), sînt pe cele mai necunoscute pustiuri şi fac nişte figuri ca şi cum trăiesc muzica la intensitate. Cînd de fapt e vai de capul lor, păcate oarbe.

De ce nu angajează nişte figuranţi care chiar ştiu să cînte pe bune şi ar mima cum trebuie? Din cauză de bani. Hai totuşi să fim rezonabili, că sînt o grămadă de copii care se complac pentru 100$. Vrem oameni maturi care să dea o notă serioasă cvartetului? Nu, că vin cu pretenţii, vor bani mulţi şi uneori chiar şi procente din încasări. Aşa că cel mai bine luăm figuranţi normali şi cu asta basta. La urma urmei nici dracu’ nu se uită la nişte muzicanţi.