Impresii din copilăria unui festival

Blogule, bloguţule,
Ce mai faci, drăguţule?
Că de cînd nu te-am mai scris
Mulţi evrei s-au circumcis.

Aşa e. A trecut o perioadă îndelungată de cînd firul epic al poveştii de-aici s-a oprit brusc, iar penelul tastei s-a uscat de tot, lăsînd în urmă un gust virtual amar. Noroc că se mai întîmplă lucruri în viaţa reală care, din cînd în cînd, merită să fie indexate de atotputernicul google. Ca de exemplu faptul că am avut ocazia ca de curînd să cînt cu nişte grei ai scenei muzicale internaţionale: Plácido Domingo, Pinchas Zukerman, Vittorio Grigolo, Eugene Kohn, Joaquín Achucárro, Pepe Romero sau mai tinerele Micaëla Oeste şi Angel Blue (da, ştiu că numele ne duce cu gîndul spre alte meleaguri, dar toate la timpul lor).

Angel Blue, Vittorio Grigolo, Eugene Kohn, Pepe Romero, Micaëla Oeste, Plácido Domingo şi Orchestra Filarmonică din Málaga (mă văd şi eu la stînga lui Angel)

Angel Blue, Vittorio Grigolo, Eugene Kohn, Pepe Romero, Micaëla Oeste, Plácido Domingo şi Orchestra Filarmonică din Málaga (şi ia ghiciţi cine-i la stînga lui Angel)

Toţi aceştia s-au perindat la prima ediţie a festivalului ce poartă numele unuia dintre cei mai mari tenori pe care i-a dat planeta Pămînt – Plácido Domingo – un om cu o aură de neegalat, modest, cu foarte mult bun-simţ şi respect chiar şi faţă de femeia de serviciu care dădea cu mopul pe culoarele teatrului înainte de repetiţie. Ar fi trebuit să dirijeze un întreg concert, dar, din motive lesne de înţeles, n-a fost să fie. S-a “scos” cu nişte arii pe care le-a interpretat aşa cum ne-a obişnuit. A dirijat, totuşi, cam timid, ce-i drept, uvertura operei Bărbierul din Sevilla de Mozart şi Intermezzo din Goyescas de Granados. Pentru cum a făcut-o există destui critici, eu mă mulţumesc că a dat cu băţul în faţa mea, că l-am văzut, l-am auzit, am simţit ce a vrut să transmită şi, de ce nu, că m-am şi pozat alături de el, lucru, de altfel, aproape imposibil cu alt geniu care a venit să ne arate ce ştie el mai bine. Dar despre cine oare să fie vorba?

Însuşi Pinchas Zukerman – o legendă vie a viorii. Acest om cu un palmares impresionant, a venit la repetiţia generală din ziua concertului fix la ora la care trebuia să repetăm. S-a dat jos din maşină, şi-a desfăcut vioriţa lui de cîteva milioane de valută forte şi a cîntat. Apoi el a fost cel care a luat iniţiativa, dînd indicaţii despre cum şi ce trebuie să se cînte, dirijorului nemairămînîndu-i altceva de făcut decît să execute ordinele maestrului mai mare în rang. Totul a decurs foarte firesc şi repede. Cam la fel şi concertul, care însă a decurs mai mult repede decît firesc. La sfîrşit, în acel delir învîrtoşat al publicului dornic să asculte un bis ieşind din mîna marelui muzician, după 4 chemări repetate la scenă, al meu iese din culise, rămîne lîngă arlechin, întreabă publicul Do you like it?, publicul răspunde amestecat şi că Sííííí şi că Yeeeees, la care omul cu vioară spune Ok, then sing with me! Moment în care începe şi cîntă o complexă lucrare compusă de Johannes Brahms, indexată op. 49, nr. 4, publicată în anul de graţie 1868 sub numele de Wiegenlied: Guten Abend, Gute Nacht. Da, este vorba fix de acel cîntec de leagăn Lullaby care clincăne pe orice jucărie pentru bebeluşi şi pe care-l poate cînta şi un copil precum cel din următorul clip:

V-a plăcut? Ei bine, după ce s-a terminat această demonstraţie de virtuozism ieşit din limitele comprehensibilului, publicul încă aplauda, crezînd că a fost o glumă şi că adevăratul bis urma numaidecît. Doar că aplauzele au fost în van, Zukerman deja fiind în drum spre cabina sa. Şi cam asta a fost tot. După ce cu chiu, cu vai am reuşit să-mi fac o poză cu ‘mnealui, am ieşit în pauză la ţigară, dezgustaţi de atitudinea de bătaie de joc a unui om de la care nu te aşteptai la aşa ceva.

Trecem mai departe la Vittorio Grigolo. Un tenor pe care nu l-am auzit pînă mai zilele trecute, dar care te cucereşte din prima. Nu a fost nevoie decît de o arie – Una Furtiva Lagrima – pentru ca sala deja să fie în delir. Şi au mai urmat altele. Show-ul pe care-l face pe scenă prinde imediat la public, are de toate, e şi bărbat bine şi mai are şi succes. Pe lîngă faptul că a cîntat demenţial, cel mai şmecher lucru pe care l-a putut face a fost la o repetiţie cînd a venit şi i-a dat dirijorului un bilet la meciul dintre Málaga şi Milan din Champions League ce se juca în seara aia, cu menţiunea că a dat şi el un telefon preşedintelui Milanului să-i ceară o favoare pentru că, deh, aşa se întîmplă cînd cînţi mult la Scala – mai cunoşti şi tu pe unul, altul.

Atmosfera a fost întreţinută de caracterul absolut debordant al lui Eugene Kohn, dirijorul care-l însoţeşte pe Plácido Domingo pe la majoritatea cîntărilor/ciubucurilor. Nu e cine ştie ce mare dirijor, dar ştie o grămadă de muzică, chiar dacă nu prea o arată. Pontos din fire, ştie cînd, cum şi, mai ales, cu cine să facă glume, intrîndu-ţi la suflet din prima. Nu i-a permis programul să o facă, dar dacă avea cum, sigur îl categoriseam ca un geniu de dirijor (pentru mai multe informaţii, apăsaţi aici).

Joaquín Achúcarro, la cei 80 de ani ai săi, a interpretat magistral Nopţi în grădinile Spaniei de Manuel de Falla. Un om cu o bunătate şi modestie ce erau evidente, total diferit de partenerul cu care a împărţit scena Teatrului Cervantes din Málaga şi despre care am vorbit mai devreme, anume Zukerman. Pe lîngă asta, a ţinut să vorbească publicului înainte de a cînta despre ce va cînta, lucru care apropie spectatorii atît de solist, cît şi de compozitor.

Despre Micaëla Oeste nu pot spune prea multe, că nu prea sînt eu în domeniu cu blondele. Şi-a făcut trebuşoara pe scenă, cam timid, părerea mea, dar poate am prins-o în perioada lunară. Un pic cam cu nasul pe sus, crispată, înţepată cu un băţ în funduleţul ei mic şi obraznic, a reuşit să îndrăgostească pe loc destulă audienţă. Pe mine nu. A cîntat şi Pepe Romero celebrul Concert de Aranjuez, nimic deosebit, deja îl cunoaştem, dar pentru numele pe care şi l-a creat în timp, merita la rîndu-i o menţiune, dacă tot s-a perindat prin festival.

Surpriza cea mare a venit din partea lui Angel Blue, o cîntăreaţă americană de culoare, cîştigătoare a concursului Operalia (organizat de Domingo, care e într-o continuă căutare de noi voci), dar şi a titlurilor de Miss Hollywood, Nevada sau California. O soprană care provine dintr-o familie normală din California, care a activat în corul bisericii din cartier (deci cîntă şi gospel), care de asemenea cîntă şi jazz şi a urmat şi cursuri de actorie. Angel Joy a bucurat pe deplin cu prezenţa ei încîntătoare, cu uşoara impresie a unui copil entuziasmat aflat la prima reprezentaţie pe scenă, dar cu maturitatea şi prestanţa unei dive. Mereu cu zîmbetul pe buze (acel zîmbet al unei negrese cu adevărat frumoase cu mulţi dinţi albi), ne-a cucerit pe toţi, fără figuri şi fiţe de piţipoancă (chiar dacă unele poze de pe site-ul ei denotă acest lucru).

Cît despre public, mă rog. Rămîn la ce-am mai spus mai demult: oricît s-ar chinui oraşul ăsta, nu te poţi ridica la înaltele standare europene atunci cînd lumea nu cumpără bilete la Plácido Domingo decît în momentul în care apare în presă cu litere de o şchioapă că marele tenor va cînta totuşi cîte ceva. Şi nu laşi aproape un sfert de sală goală la un Zukerman, cu toate fumurile lui şi cu tot Concertul de Bruch în sol minor, pentru că lucrul ăsta ţi se poate întîmpla poate cel mult o dată-n viaţă. Şi aplauzi, nene, că ţi-a plăcut concertul şi mai vrei bisuri. Erau pregătite vreo 9 bisuri la concertul cu Plácido, dintre care s-au cîntat parcă vreo 4. N-avem ce să-i mai facem, cu ăştia ne mîndrim (vorba lor “eso es lo que hay” adevăr grăieşte), rămînem cu amintirea şi mergem mai departe.

surse foto: elclubexpress.com, stringscambridge.com, facebook.com/ayuntamientodemalaga

Similar Posts:

Cadoul meu de sărbători
Războiul surdinelor

Comments 1

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.