Pe mai toate străzile principale ale marilor şi micilor oraşe din lumea întreagă, se pot întîlni tot felul de oameni care asigură divertismentul stradal. Unii cîntă la un instrument, alţii la două instrumente, putem găsi chiar cvartete de corzi, instrumente de suflat, diverse formaţii muzicale etc. În zilele petrecute în capitala acestei ţări, drumurile nocturne m-au purtat la un moment dat într-o piaţă unde se aflau faţă în faţă două edificii: catedrala Almudena (sau ceva de genul ăsta) şi Palatul Regal. În mijloc, bineînţeles, lucrări. Nu se poate fără. Şi tot în acest mijloc, un violonist cu un amplificator şi o boxă, care cînta pe deasupra unui negativ. Ce cînta? Ei bine, nu Strangers In The Night, nu Beatles, nu manele, nu nimic din ce se cîntă frecvent, ci Canonul de Pachelbel, care se integra perfect în atmosfera liniştitoare. Pe lîngă muzicieni, vezi tot felul de caricaturişti, pictori rapizi, negroteice care îţi fac codiţe în cap, grupuri de actori şi tot felul de alţi maimuţoi care se deghizează în te miri ce, ca să atragă privirea şi puţinii cenţi ai trecătorilor.

Madrid. 26 de grade. Părul este impecabil.
 Mi-a fost dat să întîlnesc cea mai dezgustătoare formă de a încerca să faci bani din astfel de chestii. Este vorba de un gagiu care-l imita pe Iisus şi de o altă gagică care făcea pe Maica Domnului. Amîndoi erau albi, crucea era albă, totul era alb şi lumea stătea şi se benocla la ei ca la OTV.

Eu am rămas cu gura căscată. Culmea era să mă duc să mă pozez cu ei. Oare dacă-i puneam o monedă în cutia aia, ce-mi zicea el aşa răstignit? “Merci”? Îmi zîmbea chiar atunci cînd trecea prin cele mai groaznice clipe din viaţa lui?
Din ciclul consacrat “Hai, mai dă-o-n morţii mă-sii de treabă”, iată poza nr. 1 şi poza nr. 2.
pîsî: un street music la care aş asista toată viaţa mea. :X
pîpîsî: merită clickurile pe Strangers In The Night şi Beatles. Eu roflez cu toată fiinţa mea.
pîpîpîsî: courtesy of Silvănuca.