31 august, ultima zi de vacanţă, a venit. Trebuie să fii nebun la cap să te desparţi cu zîmbetul pe buze de casa unde ai copilărit, de oamenii lîngă care ai stat, de momentele frumoase şi calde de care ai avut parte. Parcă se prăbuşeşte totul imediat cum îţi iei catrafusele trecute prin razele X, ca să te duci către poarta de îmbarcare. Şi pentru o miime de secundă ajungi să îndrăgeşti şi gropile, şi piţipoancele, şi cocalarii, şi cozile, şi aglomeraţia din trafic, şi hoţii, şi şmecherii, şi bătaia de joc, şi nesimţirea, şi căcatul de pe tărîmul românesc.

Acum, mai mult ca niciodată, nu ştiu cînd o să mă mai întorc. S-a dus vremea în care orice vacanţă, oricît de scurtă ar fi fost, o petreceam acasă. Motivele sînt evidente.

Întorc o nouă filă şi merg mai departe. La revedere, Bucureşti. La revedere, România.
La revedere, ACASĂ…