Drumul spre Rebra

Rebra (jud. Bistriţa-Năsăud), un loc prin care n-am mai fost de cel puţin opt, poate chiar nouă ani. Undeva la ţară unde încă mai am nişte rude. Mama era cea care ţinea legătura cu ei, iar de cînd s-a dus, n-am mai ajuns pe acolo, deşi mi-aş dori. Petreceam mult timp vara la Rebra, o comună aflată mai sus de oraşul Năsăud (10 km), înconjurată de dealuri verzi, străbătută de rîul cu acelaşi nume şi cu un aer extraordinar de curat. Prin anii ’90, cînd mi-am petrecut cîteva vacanţe de vară acolo, mi se părea o cu totul altă lume.

Plecam cu trenul din Gara de Nord şi mergeam toată noaptea. Cu două, trei zile înainte de plecare mergeam cu Mama la Agenţia de Voiaj CFR din strada Brezoianu. Primul lucru pe care îl făceam era să verificăm Mersul Trenurilor, ca să vedem la ce oră pleacă trenul (nu ne permiteam să cumpărăm Mersul Trenurilor acasă, era destul de scump). Apoi ne puneam la coadă şi aşteptam să ne vină rîndul (era vară şi multă lume mergea în concedii în acea perioadă, plus că un singur ghişeu deservea călătorii spre partea de nord a Transilvaniei). Îmi amintesc de un moment neplăcut cînd, fîţîindu-mă de colo colo, am văzut un domn stilat, bine îmbrăcat, cu un costum deschis la culoare, cravată, avînd deasupra un pardesiu de culoarea oului de raţă (afară ploua), care se aşezase la coada la care stătea Mama. N-a trecut multă vreme şi l-am văzut cum îşi strecurase mîna în geanta celei care se afla în faţa lui (nu era Mama). Mie începuse să îmi bată inima mai rău ca la un examen. Mă văzuse! În clipa aceea şi-a tras mîna pe nesimţite din geanta sărmanei femei, a ieşit din rînd, a venit la mine şi m-a întrebat vizibil afectat, cu un ton răstit şi aspru: “Tu ce te uiţi, mă?!” Apoi s-a îndreptat spre ieşire. Dispăruse. Moment în care m-am dus la Mama şi i-am zis ce făcea ăla. M-a luat în braţe, i-a zis femeii, s-a uitat în geantă, nu îi dispăruse nimic, slavă Domnului.

Ajungeam într-un final să luăm bilete. “3 bilete pentru Rebrişoara”, spunea Mama. “Unul pentru veterani cu însoţitor şi unul pentru elevi.” Pînă şi aici făceam economie. Mamaee avea pe vremea aceea călătorii gratuite CFR de pe urma lui Tataee. Şi cum trebuia să călătorească doar însoţită, rolul revenea Mamei, pentru că biletul ei era mai scump ca al meu şi dacă mă punea pe mine însoţitor (cum plăteam jumate) nu rezolvam nimic. Şi astfel rămîneau de plătit doar diferenţele de loc şi viteză. Cît mi-am dorit să pot să taxez şi eu o dată un bilet la maşinăriile alea care se auzeau din toate părţile…

Gara de Nord. Ne aştepta un drum de 499 km în 11 ore. Coboram la Rebrişoara, fiindcă în Rebra nu ajungea decît rata. Plecam după-masa pe la ora 18 şi ajungeam a doua zi dis-de-dimineaţă. Iubeam şi încă iubesc trenul. Întotdeauna m-a fascinat. Eram obsedat de macazuri. Eram tîmpit. Pe orice caiet de şcoală, fie că era dictando, de mate sau de muzică, trebuia să am desenat un ac de macaz. Aveam un Mic Dicţionar Enciclopedic Român unde am văzut poza unui ac de macaz şi m-a vrăjit miraculos, încercînd s-o redau în detaliu oriunde puteam. Am două visuri acum şi nu ştiu dacă se vor realiza vreodată: vreau să stau în faţă la locomotivă şi vreau să conduc un tramvai.

Călătoria abia o aşteptam. Nu puteam să dorm cu o noapte înainte. Febra plecării! Ajungeam la gară eu, Mama şi Mamaee. De obicei ne ducea Naşu’. Căutam linia de la care pleacă, vagonul, compartimentul, locurile (altă chestie pe care n-o înţelegeam era numărătoarea locurilor), lăsam bagajele pe suporturile vechi şi ruginite, după care coboram să mai fumeze Mama o ultimă ţigară pe peron. Ne luam rămas bun de la Naşu’ si ne pregăteam de drum. “Persoanele care au însoţit pe călători la tren sînt rugate să coboare din vagoane.” Claxonul de plecare şi à l’avant. Ce-mi plăcea mie dacă locomotiva avea claxonul cu sextă mare!… Muream dacă auzeam septimă mare, mă zgîria pe creier. Septima mică era foarte rar întîlnită şi nu era aşa deranjantă. Şi cvarta mărită mai exista şi era oribilă, dar încercam să o rezolv în cap la sextă mică şi parcă era mai bine.

Prima oprire era în Ploieşti Vest. Eram încă de atunci îndrăgostit de oraşul ăla, simţeam eu ceva… cine ar fi crezut că prima mea mare iubire a vieţii locuia acolo? Îmi plăcea Coca-Cola îmbuteliată în Ploieşti pentru că avea alt gust. Mă dădeam jos din tren şi fugeam să-mi iau o sticlă la jumate. Şi o dată am păţit-o şi am luat ţeapă cu o Coca-Cola îmbuteliată în Bucureşti. Trebuia să fie ceva în neregulă. Aveam şi un semafor al meu în Ploieşti aflat lîngă un macaz, evident. Unul mov care sigur şi acum dăinuieşte la ieşirea din gara mică. Urma Buda, unde tot timpul rîdeam cu Mama de ce nume caraghios are localitatea aia. Apoi începeau staţiunile de la munte. Cum era un tren accelerat, oprea peste tot, începînd cu Cîmpina, Breaza, Comarnic, Sinaia, Buşteni, Azuga şi terminînd cu Predeal. Cu toate că nu oprea mai mult de un minut în staţii, eu coboram în fiecare. Nu aveam bani şi mama nu-şi permitea să mă ducă la munte pe valea Prahovei. Şi faptul că mă dădeam jos din tren în fiece staţiune compensa lipsa vizitelor la munte şi a excursiilor. Aşa puteam să spun că am fost şi eu la Sinaia, la Azuga, la Predeal, dar totul era cu steluţă, iar explicația steluţei era următoarea: “în gară”. Încă dinainte de Sinaia ieşeam la geam pe hol să văd dacă se observa Crucea de pe Caraiman. Aveam şi o superstiţie, cum că dacă nu se vedea şi erau nori, nu o să-mi meargă bine. Eram idiot (şi încă sînt). La Sinaia stătea două minute, eu eram jos. Peste tot o exasperam pe Mama, care mă supraveghea şi nu mă scăpa o clipă de sub privirea-i atentă. Nu cumva să ramîn pe jos. Se însera şi ajungeam în Predeal unde stătea mai mult în gară. Trebuia să decupleze locomotiva a doua care a ajutat trenul obosit să urce muntele. Şi în Predeal oprea de regulă cam la ultimele peroane, iar eu voiam să iau apă de munte de la cişmeaua din gară în sticla de Coca-Cola din Ploieşti pe care am terminat-o. Repet, apă de munte de la cişmea! Ce fraier eram… Apoi aşteptam tunelurile de după Predeal. Eram invidios pe militarii care stăteau în post la intrarea din Tunelul Mare. Voiam şi eu să stau acolo. Lăsam în urmă Bucegii şi intram în viteză în depresiunea Braşovului şi în oraşul cu acelaşi nume. Altă porţiune care-mi plăcea la nebunie era după Timişu de Jos unde trenul mergea pe lîngă DN1 şi vedeam maşinile. Uf, ce de amintiri… Şi azi cred că m-aş comporta la fel ca atunci.

Braşov – alt oraş magnific în care mi-aş fi dorit să mă nasc. Acolo se împărţea trenul, o garnitură mergea spre Curtici sau Tîrgu Mureş (nu mai ştiu) şi cealaltă spre Sfîntu Gheorghe. Zăbovea ceva vreme în Braşov, suficient cît să mă dispere la culme soneria polifonică şi falsă din difuzoarele gării în ritm de vals în masura de 6/8. La plecarea din Braşov trenul o lua invers, spre Bucureşti, dar apoi făcea o curbă la stînga spre aşa numitul Ţinut Secuiesc. Se întuneca încet şi sigur şi nu prea mai aveam ce să văd afară pe geam, din locul meu cu care făcusem schimb cu Mamaee. Ei îi plăcea să meargă cu faţa ca să nu ameţească, mie cu spatele. Doar opririle în staţiişi ciocănitul roţilor trenului anunţau că sîntem sub control. Altfel, totul era pustiu la ora aia. La Băile Tuşnad, Mamaee (dacă nu dormea) zicea de fiecare dată că ea a fost acolo cu bilet şi a făcut băi termale. Cerul era mai înstelat ca niciodată în zona aia de la Miercurea Ciuc în sus. Ştiam că e o regiune în care predominau ungurii şi că sînt răi, dar nu ne făceam probleme că o aveam pe Mamaee cu noi, unguroaica noastră get-beget.

Nu puteam dormi, niciodată n-am putut dormi în vreun mijloc de transport. Mergeam două zile şi două nopţi cu autocarul în Germania şi nu puteam să închid un ochi. Aşa că o călătorie Bucureşti-Rebrişoara mi se părea floare la ureche. Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Topliţa. Greu se scurgea timpul… Mai mult stăteam decît mergeam. Aşteptam să treacă trenuri din sens opus, asta mi se părea de neînţeles. Ce naiba? Nu sînt două linii, una de dus şi una de întors? Tîrziu mi-am dat seama că s-ar putea lucra la una dintre ele. Nu o să aflu niciodată despre ce era vorba. Trecusem de Deda şi ne apropiam de Sărăţel. Acolo iar mai lăsam nişte vagoane care mergeau la Bistriţa. Ne schimba şi locomotiva electrificată cu una zgomotoasă şi urîtă pe motorină, cu claxon cu o singură notă şi care abia putea să tragă cele două vagoane rămase din cele 13 cu care plecasem din Bucureşti. Şi iar pornea invers trenul. Nu mai era mult, ştiam asta. De la Beclean pe Someş mai erau cîteva staţii mici. Ajungeam la Năsăud şi mai erau zece minute. Ieşeam pe culoar încă de atunci cu bagajele ca să fim pregătiţi la sosire. Zgomote şi trosnituri puternice se auzeau venind de sus din cer, fapt care prevestea că se crăpa de ziuă.

Şi, după 11 ore de mers agale, străbătînd România chiar prin centrul ei, parcă tăind-o, ajungeam în Rebrişoara unde nu stătea mai mult de un minut. Şi aveam multe bagaje de obicei şi trebuia să ne mişcăm repede. Mamaee cobora prima să aibă grijă să nu se împiedice, apoi eu ca să iau bagajele de la Mama. Trenul îşi continua drumul spre Sîngeorz-Băi şi Rodna Veche, capătul liniei. Mai departe nu mai era nimic. Începeau munţii Rodnei (cu vîrful Pietrosu Rodnei, 2303 m). Noi aşteptam în gara uitată de Dumnezeu să vină să ne ia Ion cu Volkswagen-ul lui Golf 2 verde cu număr de BN. Pînă în Rebra erau cam cinci kilometri pe care îi făceam în cinci minute. Odată intraţi pe poartă ne întîmpinau cei din casă, care, chiar dacă era puţin trecut de ora 5, erau treji şi bucuroşi să ne vadă: Saveta, Ionela şi Adi. Stăteam un pic de vorbă despre cum o fo drumu’, dacă ni-i fome, somn, apăi ni-era oliacă de somn şi mirjeam în camerele de sus să ne culcăm o ţîră. Mă aşteptau de regulă trei, patru săptămîni de rusticitate, de coleaşă cu brînză de burduf, de Frutti Fresh, de mers cu verii mei peste apă, la Căminul Cultural (unde mă jucam de-a mama şi de-a tata), la terenul de fotbal al echipei Minerul Rebra, în sus, în jos, peste tot. Era foarte fain şi cred că şi amu o fi la fel. Nici nu trecea măcar o zi şi deja aveam accent de ardelean, ceea ce-mi plăcea la nebunie.

Rebra

Nu ştiu cînd are să-mi fie dat să mai ajung pe acolo, dar tare mi-e dor de clipele alea în care nu aveam niciun fel de grijă. Eram în vacanţă împreuna cu doamnele mele dragi – Mama şi Mamaee – şi profitam de clipele acelea împreună. Parcă nu mai conta nimic. Mi-e dor de mama… Cît despre Mamaee, am s-o revăd duminica asta, cu ocazia reîntoarcerii mele în patria mumă.

A fost un post de 1984 de cuvinte, anul naşterii cuiva. Număraţi!

Similar Posts:

Vise
Obsedat de corectitudine

Comments 15

  • o poveste foarte frumoasa si emotionanta in acelasi timp…:)

  • ioi cat ai scris mai copil drag …

  • Și ce? Nu-ți place?

  • stiam eu ca esti un sentimental…
    prin ochii tai, am vazut si eu drumul spre Rebra…
    frumos… 🙂

  • Dap. F misto. 🙂

  • Frumoasa poveste…faine vremuri,nu¿

  • Da, măi, verilor! Ce mai faceţi? Daţi şi voi un semn de viaţă să mai ştim unul de altul live.

  • Ce faci varu,sper k o sa ne intalnim in vara asta..

  • Chiar imi doresc sa ne vedem cat mai curand..¿Mii de salutari Varu…

  • Sa speram, daca ma incumet la drum, cine stie? Poate venim citeva zile pe-acolo. Sanatosi sa fim. 😀

  • […] within de borders > Mergeam la Rebra foarte mult. Aia chiar că era ca o excursie de fiecare dată. Sper să mai […]

  • “dacă ni-i fome, somn, apăi ni-era oliacă de somn şi mirjeam în camerele de sus să ne culcăm o ţîră” nu ştii să reproduci accentul ardelenesc. NU E oleacă. Niciodată. Never. Nunca. E o ţâră, o ţârucă, on ptic (un pic cu accent). Sau “mirjeam”?! Merèm. Se vede că eşti din sud. >:)

  • De-asta existi tu. Ca sa ma corectezi. 😉

  • Felicitari!”,Drumul spre Rebra”o poveste adevarata,emotionanta,plina de sensibilitate si talent scriitoricesc.Atat Doamnele tale dragi cat si Tataee-domnul Ciocan cu singuranta sunt mandri de realizarile d-voastra.Am avut onoarea sa-i cunosc (pe d-voastra in 1984),sa ma bucur de ospitalitatea lor in perioada studentiei mele la Bucuresti.Va doresc multa sanatate,noroc,fericire si tot binele din lume.Nu ar fi lipsit de interes daca a-ti scrie un roman despre viata domniei voastre,talent aveti si subiectul ar fi pe masura.Cu deosebita stima si consideratie, un rabrean plecat departe de locurile natale.

  • Frumoasa povestire ! Si frumoase sunt si acele locuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.