Două zile în Braşov

Unul dintre cele mai frumoase oraşe din România (dacă nu cumva cel mai frumos) este Braşovul. Este urbea în care mi-aş fi dorit să mă nasc şi să-mi petrec copilăria. Orăşelul ăsta situat în depresiunea ce îi poartă numele are un parfum ce mă atrage ori de cîte ori vin în ţară. Sînt trei lucruri pe care nu le pot rata cînd vin acasă: Braşovul, merdenelele de la Victoriei şi o şaorma. Dar despre șaorme, într-un episod viitor.


Am fost să mănînc la Bella Musica, un restaurant unde ţi se serveşte o ciorbă de fasole cu afumătură în pîine. Prima oară am fost în vară şi mi s-a părut extraordinar. Servirea ireproşabilă, chelnerii foarte atenţi şi prompţi datorită butonului pe care îl ai la masă pentru a-i chema, parcă nu-mi venea să cred că poate exista aşa ceva. Dar minunea nu a ţinut mult şi, de data asta, cu toate că aveam rezervare făcută dinainte, am rămas cu un gust amar (şi nu era de la mîncare). Ajunşi fix la ora stabilită, nu ne-a întîmpinat nimeni şi nici pe listă nu apăream. Ne-au poftit înăuntru şi ne-au zis să ne aşezăm la o masă care părea că ar fi pentru noi. Am fost invitaţi să luăm loc, dar era o problemă pe cît minusculă, pe atît de microscopică: era doar un scaun. A venit şi scaunul 2. Promptitudinea nu a mai fost aceeaşi, în van apăsam pe butonaş, că tot trebuia să-i strig în cele din urmă. Mîncarea, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Şi totuşi, faţă de alte bombe unde stai un sfert de oră să ţi se aducă un meniu, juma de oră pînă ţi se ia comanda, 3 sferturi de oră pînă vin băuturile, o oră pentru mîncare şi încă două pentru notă, e ok aici.

A doua zi am revenit în Braşov cu trenul, de data asta. O minunăţie. Ţinta era telecabina de pe Tîmpa. Ne-am suit, am făcut poze şi am întîlnit cea mai elocventă imagine pe care o poţi vedea în ţărişoara noastră – munţii de gunoaie. Priviţi şi vă minunaţi.

Apoi am coborît în centru ahtiaţi după o cafea. Plini de bucheli, ne-am aşezat la cea mai de fiţe cafenea din Piaţa Sfatului, unde am întîlnit cocalarul ideal care împărtăşea lumii întregi poziţia “must-have” într-o astfel de împrejurare.

Moment în care seara începea să se lase, frigul era din ce în ce mai ascuţit şi se apropia cu repeziciune ora la care trebuia să mergem la autobuzul 4 care ne ducea agale la gară, spre a ne întoarce tiptil înapoi la grijile de zi cu zi şi de noapte cu noapte.

Similar Posts:

9 noie
Cu trenul (partea infectă)

Comments 7

  • Buna! Scuza-mi bagarea in seama, dar ma macina o intrebare. Tipul incercuit e considerat “cocalar” pt ca sta comod pe un scaun, pe o terasa, la o alta masa decat a ta?

  • A fi cocalar e o sintagma generică pentru orice exagerat de fițos în ziua de azi. Stă way too much prea comod la masa aia, la terasa aia. Sincer, ți se pare o poziție normală?

  • Intr-adevar, nu e tocmai politicos sa te intinzi pe la terase, atata timp cat (se presupune ca) ai un pat acasa, dar in acelasi timp, e treaba fiecaruia cum alege sa stea..

  • Foarte just. Dar sa nu confundam dormitorul conjugal cu terasa din centru. Atitudinea lui shukara merita totusi ignorata.

  • Intocmai! 😉

  • M-am bucurat f tare cand am vazut acest blog, sper sa-l imbunatatesti de fiecare data cu informatii despre tine.Felicitari!
    Sper ca esti bine, sanatos, voios si bucuros, bubu, iti transmite toate cele bune si multa sanatate!
    te bubucesc, bubicule!

  • @Bubu: Merci frumos, mă bucur să te revăd și te mai aștept.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.