Dom’ Profesor

Cu toţii îi spuneam aşa. Chiar dacă era plin Conservatorul de profesori şi, mai nou, de doctori, unul singur era adevăratul Dom’ Profesor – Ştefan Ursu, profesorul de sport. Cu toţii îl iubeam mai mult decît pe un dascăl, era parte din familia noastră, a muzicienilor.

Eu îl ştiam din clasa a III-a, fiind soţul profesoarei mele de vioară din liceu. Am crescut cu el, vorbeam mereu ori de cîte ori venea la şcoală să meargă împreună cu Profa acasă. Un om deosebit, cu un suflet mai mare decît Casa Poporului, cu un şarm şi o căldură sufletească nemaiîntîlnite. Abia aşteptam să termin liceul ca să-i fiu student.

Timpul a zburat, deodată m-am făcut mare şi am intrat la Conservator. Trebuia să fac doi ani de educaţie fizică, materie la care, culmea, avînd în vedere gradul de pile, nici nu încăpea vorbă să trag chiulul. Şi nu numai. Ţin minte una dintre cele mai tari faze cînd Dom’ Profesor nu m-a lăsat să plec de la oră pînă nu săream coarda de 30 de ori fără oprire. Am putut 5, 12, la un moment dat chiar 21, ca să nu zic că am ajuns şi la 29, cînd, cuprins de emoţia finish-ului, m-am pierdut pe loc şi a trebuit s-o iau de la început. Bineînţeles că n-am reuşit pînă la urmă, făcîndu-i-se milă de mine şi lăsîndu-mă să plec acasă (era deja tîrziu), după mai bine de vreo 500 şi ceva de sărituri în total. Eram istovit de puteri (adevărul e că mai mult aveam/am condiţie psihică decît fizică). Aveam probleme serioase şi la săritura în lungime, probă pe care nu am trecut-o la examenul final, fiind depunctat pe bună dreptate.

Apoi am terminat cu sportul şi foarte rău am făcut. Alea două ore pe săptămînă din programă erau totuşi ceva, la ce viaţă sedentară duceam. Mi-aduc aminte cu ce plăcere veneau studenţii la ora de sport chiar şi după ce treceau în anii III-IV sau chiar după absolvire. Fie că jucau fotbal în sală, badminton, baschet, tenis de masă sau, pur şi simplu, făceau mişcare, revenirea la sala de sport era un fel de “acasă” al Conservatorului (mai erau unii care considerau “acasă” la bufet, dar să nu deviem de la subiect). Şi dacă nu era pentru sport, vizita la sală se transforma în vizita la Dom’ Profesor în birou, unde rămîneam la taifas ore întregi. Era momentul nostru de relaxare după o zi plină de ore de studiu. Şi asta nu o zic doar eu, ci generaţii întregi de studenţi care i-au trecut prin mînă.

Anii au trecut şi peste noi, şi peste Dom’ Profesor. Niciodată nu şi-a arătat adevărata vîrstă, avînd o statură şi alură de invidiat pentru anii pe care-i avea. Ani care tot timpul au fost un mister. Un tip care nu îmbătrînea niciodată, căruia nu-i dădeai mai mult de 60-65 de ani, deşi avea cu mult mai mult.

De cînd am plecat, nu a existat vacanţă în care să nu merg să-i vizitez pe el şi pe Doamna Profesoară. Ba poate una, dacă stau bine să mă gîndesc, în care nu ne-am coordonat. Era neschimbat, cu poftă de viaţă şi bancuri. Cu aceeaşi căldură în privire şi dragoste pentru toţi aceia care i-au intrat la suflet (si au fost mulţi). Mereu atent şi respectuos, un gentleman în adevăratul sens al cuvîntului. Un OM pe care nu-l voi uita niciodată şi sînt convins că nu sînt singurul.

Înmormîntarea va alea loc duminică, 8 iulie 2012, la Cimitirul Cărămidarii de Jos (intrarea prin șos. Berceni, nr. 4, zona Piața Sudului), începînd cu ora 14. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

foto: Mama, Mona, Dom’ Profesor, Andreea (mulţumiri) şi un necunoscut.

Similar Posts:

Poate dacă azi ai fi schimbat prefixul...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *