6 comentarii la “Dirijorul Edward Downes a murit eutanasiat”

1. sufletica 15 Iulie 2009 la ora 5:53

   cum sa ni se para aceasta moarte? este moartea pe care si-au dorit-o, iar pe deasupra si o moarte usoara.Decat sa fi murit in chinuri groaznice, mai bine asa.De altfel este decizia fiecaruia, cand si cum vrea sa isi incheie socotelile cu viata. Parerea mea.

2. pissi_mic 15 Iulie 2009 la ora 9:31

   Mi se pare un lucru onorant si de mare curaj.Eu, respect hotararea fiecaruia sa faca ce si cum vrea cu viata lui. Si, mai cred foarte tare in destin.Pacat, mare pacat!

3. Ciupanezul 15 Iulie 2009 la ora 10:53

   Bravo lor. Au murit mandrii. Nu s-au chinuit.

4. Luizica pisilica 17 Iulie 2009 la ora 12:57

   Caractacus, a?

5. Ruxandra Ion 20 Iulie 2009 la ora 5:56

   Am fost scurmată pe dinăuntru când am aflat de la televizor această ştire. Eu simt cu totul altfel: că nu e curaj să îţi iei viaţa când ai o boală fatală, ci să o înduri. Asta mi se pare a fi demnitate. Unora le poate părea un nonsens, însă eu sunt încredinţată că omul poate să facă un act de creţie cu propria lui boală şi suferinţă; dacă o poartă în numele lui Hristos, ea e transfigurată. Acest lucru nu e o figură de stil. El e cu putinţa în temeiul învierii lui Hristos. Dacă Hristos nu ar fi înviat, ar fi fost cu neputinţă să ne sfinţim durerea, dar Hristos a înviat şi a făcut lucrul ăsta cu putinţă şi pentru noi.

   Dacă nu crezi în El, atunci ţi se pare că treburile astea sunt scrise în cărţi şi asta e tot. Când crezi şi faci un lucru de dragul Lui, simţi în inima ta că El e prezent acolo, viu şi lucrător, şi că pune osul să-ţi ajute să porţi ceea ce nu ai putea purta singur.

   Pierdem enorm dacă ignorăm ori minimalizăm acest lucru faţă de care altul mai preţios eu nu găsesc. Trupul bolnav şi neputincios ajunge să fie resimţit ca o închisoare în care eşti prizonier. Dar o asemenea “închisoare” poate fi providenţială. Cât timp a fost în GULAG, Soljeniţân a fost de două ori bolnav de cancer, iar o dată a fost operat acolo, ad-hoc, cu nişte ustensile ruginite şi improvizate, de către un medic închis şi el. Însă, după ce a ieşit de acolo, Soljeniţân a spus: Binecuvântată fii, închisoare.

   Oamenii ăştia, soţii britanici, s-au iubit între ei, şi-au fost alături, au avut grijă unul de altul, şi tocmai atitudinea şi comportamentul ăsta frumos şi generos i-a făcut, cred eu, să se îmbete oarecum de extazul propriei generozitaţi. Din punctul meu de vedere, e un egoism foarte subtil, care le scapă chiar celor în cauză, pentru că omul e centrat pe sine, îşi pune temeiul în sine ci nu în Dumnezeu. Dar oare noi ne avem temeiul în noi înşine? Ne-am creat noi singuri ca să fie aşa?

   Inima care nu devine opacă faţă de Dumnezeu, atunci când iubeşte descoperă cu o bucurie nepământească faptul că sursa oricărei iubiri e Dumnezeu. Chiar aşa cum spunem spre sfârşitul Liturghiei: că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor. Pur şi simplu, dacă nu devii nesimţitor faţă de cele care sunt în tine dar sunt de dincolo de tine, ţi se întâmplă că urci în sus pe firul iubirii tale şi inima ia atunci cunoştinţă că iubirea vine de la Dumnezeu.
   Nu pentru că aşa ţi se spune ori că ştii teoretic asta, ci pentru că simţi evidenţa covârşitoare.

   Altfel orice iubire omenească mi se pare că intră sub incidenţa idolatriei. Hristos spune că oricine îşi iubeşte tatăl ori mama ori pe fratele său ori pe copilul său mai mult decât pe El, nu este vrednic de El.

   Nici nu putem iubi pe cineva într-adevăr decât în Hristos, pentru că în afara Lui ceea ce noi luăm drept iubire e egoismul nostru deghizat în contrariul său, e omenescul care se înverşunează asupra lui însuşi şi se taie singur de la sursa Vieţii adevărate.
   Iubirea fără Cel Care ne-a iubit cel mai mult mi se pare pustiită şi o resimt ca pe o idolatrie şi chiar ca pe o autoidolatrie, în care noi proiectăm asupra celuilalt autocentrarea noastră. Oricum, e scris în cartea Apocalipsei: “cine se spurcă, să se spurce în continuare, şi cine se sfinţeşte, să se sfinţească mai departe”.

   Văd că în ultima vreme sunt sabotate toate distincţiile, tot discernământul. Sunt propovăduite drept curaj şi demnitate atitudini care vin din despărţire noastră de Dumnezeu. Asta e numit acum caritate faţă de om, eroism, dar de fapt toate astea ţin de o cultură a morţii. În afara lui Hristos noi trăim însăşi moartea. Ne credem “umanişti” şi “eroi”, dar ne lăsăm amăgiţi de şoapta şarpelui. Când omenescul îşi plasează temeiul în sine, e luciferism. Pentru că noi nu ne avem de la noi, noi ne-am primit pe noi înşine de la Dumnezeu, ne-am primit în dar.

   “Pe Mine M-au părăsit, izvorul apei Vieţii”, spune Dumnezeu la un moment dat. În spaţiul mental social acum paradigmele sunt în schimbare. Se dau semnificaţii noi eroismului, curajului, demnităţii…semnificaţii întoarse pe dos faţă de cele de până de curând. Despărţiţi de Dumnezeu, ne amăgim că am fi curajoşi şi demni, dar Doamne fereşte să auzim cuvintele adresate celui care se credea bogat şi cunoscător: “Că tu eşti cel sărac şi orb şi gol”

   Imi dau seama că vor fi mereu tabere care susţin o anumită
   accepţie asupra acestor lucruri şi tabere care susţin accepţia opusă. În parametri strict umani, e o aporie, pentru că ceea ce propovăduieşti ţine de mărturisirea pe care o dă inima ta, dacă mărturiseşti credinţa sau necredinţa. Dar inima în care e credinţa cunoaşte că ea nu e o stare a conştiinţei şi atâta tot,o stare produsă neurologic. Pentru că inima îl recunoaşte în ea pe Cel Care lucrează înăuntrul ei iubirea.

   Sincer, nu aş vrea ca tonul rândurilor mele să pară unul de predică sau profesoral, nu asta e dispoziţia mea sufletească. Mărturisesc că mă aşez umăr la umăr cu fiecare alt om, altul decât mine. Am scris din durere, căci toamna trecută am aflat despre sinuciderea asistată a unui alt englez, tot la acea clinică din Elveţia, şi m-a durut sufletul multe săptămâni, mai ales când văd că e legitimat şi se face chiar o ideologie din acest “drept de a muri”.

   Sigur că liberi suntem să credem şi liberi să nu credem, liberi să trăim şi liberi să murim; omul răspunde şi pentru credinţa, şi pentru necredinţa lui. Dar libertatea voinţei nu e totuna cu libertatea fiinţei. Dau mărturie de la inimă la inimă că suntem liberi doar în libertatea care vine de la Dumnezeu, din libertatea aceea cu care este liber Dumnezeu şi cu care, dacă Îi îngăduim, ne face şi pe noi liberi.

   Imi cer sincer iertare pentru că am abuzat: am scris prea mult şi poate vor deranja şi alte lucruri – ele vin din neajunsurile mele sufleteşti. Dar e pentru prima dată când scriu pe forum şi am făcut-o din durere.

6. Naicu 21 Iulie 2009 la ora 2:26

   Ruxandra,

   Răspunsul meu nu o să-l întreacă pe al tău, dat fiind că e cam tîrziu şi m-ai lăsat fără cuvinte.

   Din punct de vedere religios, ai perfectă dreptate. Pe baza învăţăturilor care ne-au rămas de la Iisus Hristos, cuvintele tale vin să întregească percepţia generală legată de viaţă şi moarte. Ai spus chiar de la început esenţa “că nu e curaj să îţi iei viaţa când ai o boală fatală, ci să o înduri”. Da, asta e demnitate. La fel a păţit şi săraca Mama. S-a chinuit un an şi jumătate cu un cancer nenorocit, care ştia de la început că îi va fi fatal, chiar dacă nu i-am spus-o. Cuvintele ei erau întotdeauna de ură, vroia să se termine odată totul, atît pentru ea, cît mai mult pentru noi, cei din jurul ei – Mamaee şi eu. Ca să nu ne mai vadă că ne chinuim cu ea. Dar nu şi-a pus capăt zilelor, a aşteptat pînă în ultima clipă cînd Doamne-Doamne şi-a aplecat privirea asupra ei, ca s-o ia la Dînsul.

   A îndurat, a murit demnă, dar în chinuri. Nu o să ştim niciodată unde a ajuns, dacă într-adevăr e ceva dincolo, dacă a meritat chinuiala pentru ceva (ce groaznic sună).

   Cei doi despre care face referire articolul, poate că nu credeau în Dumnezeu într-atît de mult cît a crezut Mama. Sau de curînd Mamaee, care s-a dus şi ea acum o lună şi jumătate. Au aşteptat să vină momentul. Sau cum spunea sărăcuţa Mamaee: “sosit-a clipa despărţirii şi-a bunului rămas”.

Lasă şi tu un comentariu