Am fost tras la răspundere cum că aş scrie nimic. Da, nu mai scriu că n-am timp şi starea necesară dezvoltării unor subiecte, de altfel, plictisitoare. Să încep să povestesc istorii mai mult sau mai puţin amuzante, nu o fac. Să mă apuc să-mi deschid sufletul şi să-mi vărs toate ofurile şi onurile aici, neh. Să mai scriu despre minunatul loc de muncă şi ce atmosferă deosebită e acolo, nici pomeneală. De colegi, nici atît. Despre cum m-am trezit dimineaţă şi m-am pus pe veceu cu ăla micu’, poate. Despre lucruri de căcat, aveţi exemplul mai jos. Despre filosofii, dogme, polemici şi alte subiecte elevate, nu e timp. Despre cît mai are România să ajungă ca afară, e deja pueril, oricine o ştie.
Ce-mi mai rămîne de făcut? Să închid blogul? Nu încă. Mai am un pic şi gata. Scriu numai prostii, aberaţii, pun căcat pe aici? Uneori e bine să mai citeşti şi printre rînduri, în special între două băşini, un hăndel scos pe fund sau nişte ţîţe frămîntate.