Cum e corect: “doi de i” sau “doi i” ?

Există mitul cum că doar oamenii culţi spun “doi i” şi că inculţii recurg la “doi de i”. Chiar dacă “doi de i” este deja consacrat şi cel mai des întîlnit în pronunţie, asta nu-l face mai neacceptat ca “doi i”. Eram fan “Doar o vorbă «săţ-i» mai spun” cu regretatul George Pruteanu şi l-am şi auzit într-o emisiune cînd a făcut referire la faptul că e acceptată expresia “doi de i”. Nu a dat explicaţii atunci, dar chiar aşa a zis.
Ba cică ar fi dat şi iată-le:

Tocmai voiam să dezvolt o abisală speculaţie lingvistico-politică (relaţia dintre pleonasm şi cota dolarului), cînd am fost întrebat de ce spun eu “doi de 3” sau “doi de s”, fiindcă n-ar fi corect, că doar nu spunem doi de cai sau doi de boi. Am mormăit un “hm” foarte nietzscheano-hyperionic undeva în beciurile sinelui meu şi am răspuns precum urmează.
Dacă lăsăm deoparte adevărul cinic că vorbirea ne-a fost dată ca să ne ascundem mai bine gîndurile, trebuie să admitem că rostul limbii e să ne ajute a ne înţelege reciproc. Corectitudinea care nu aduce claritate nu face doi bani. Dacă mai există cărţi care recomandă să spunem: “În sesiunea asta am luat doi trei”, cărţile cu pricina greşesc în acest punct şi nu vă sfătuiesc să le ascultaţi. Chestiunea a fost tratată şi de Al. Graur într-un articol publicat într-un număr al ziarului Adevărul din 1937 şi republicat în culegerea Puţină gramatică, volumul 2. Iată punctul meu de vedere şi “pe ce mă bazez”, cum ar zice un personaj de-al lui Marin Preda. Propoziţii de genul “Studentul a luat 2 cinci şi 3 opt”, cred că veţi fi de acord că sunt eminamente neclare, başca faptul că nici nu pot fi scrise cu cifre (2 lînga 5 s-ar citi 25). Cifrele şi literele luate în sine sunt prea puţin substanţiale ca să le putem simţi ca pe nişte entităţi care primesc normal numeralul: doi cai, două supersonice etc. Păi, pot eu să spun că dolarul se exprimă acum în lei prin 2-7 şi 2-0? Parc-ar fi rezultatul unui meci! E nevoie de un element ajutător, care este prepoziţia de, venind în fond din expresia “de-alde”. Dar cum “a luat 2 de-alde 3” ar fi prea mult, e suficient “a luat doi de 3”. Rostim 2-3, 2-5 atunci cînd, de pildă, dictăm o listă cu zecimale şi facem economie de efort, ca să nu repetăm de zeci de ori 2 virgulă 3 etc. La fel e situaţia în privinţa literelor, luate în sine, ca simboluri ale sunetelor. E corect să spunem că Vasile Aaron se scrie “cu 2 de a”, Costache Facca, “cu 2 de c”, copii “cu 2 de i”, pentru a evita aspectul tulbure, de formulă matematică, al exprimării 2a, 2c, 2i. Spunem 2a, 2c în situaţii precum următoarele: cînd e vorba de un număr de casă (“eu stau la 11, el la 11a”), cînd e vorba de denumirea unui paragraf (“mai jos, la 3a, este dată rezolvarea problemei”) sau, în fine, în limbajul matematic (“2a+3i=x”). În schimb, cînd literele sau cifrele denumesc NU simboluri abstracte ale sunetelor, ci obiecte, desene sau fenomene din afara vorbirii, ele pot fi tratate ca nişte substantive, ca în următoarele exemple: “viorile au de-o parte şi de alta a corzilor două F-uri”, “el are două M-uri de conducere”, “pe rochia ei erau desenate nişte S-uri”, “aici am să pun două T-uri ca să-mi susţină partea asta” şamd. La fel se întîmplă, ziceam, cu unele cifre, de ex.: “a făcut pe gheaţă vreo 10 opturi” (şi NU “zece de 8”).

Mai convingător nici că se poate.

Similar Posts:

Mie mi-e dor de tine, dulce Românie !
Cîteva lucruri importante pe care trebuie să le ştii înainte de a călători cu Blue Air

Comments 4

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.