De data asta chiar am simţit că am stat în România. Timpul a trecut îngrozitor de greu, iar astea două săptămîni parcă au fost cinci luni. În ultimele zile chiar îmi doream să se termine odată aşa-zisa vacanţă pe care am avut-o. În afară de două zile neconsecutive în care pot spune că am fost mai liniştit, restul de 13 au fost de cel mai mare căcat. Îmi aduceam aminte de momentele naşpa prin care am trecut cu Mama şi cum apăreau probleme de pe o zi pe alta. Acum însă a fost de excepţie. Două săptămîni infernale, dar din care am scăpat cu viaţă. Şi am scăpat cu viaţă şi după avion.

Pentru că veni vorba de mijloace de trasport prin aer, hai să vă povestesc repercursiunile crizei economice din Spania. Cînd am venit în ţară, zborul a fost împărţit în două. Nu era prima oară cînd călătoream cu avionul şi, mai cu seamă, cu liniile aeriene spaniole. Îmi place Iberia, sînt chiar foarte mişto. Am cerut locul meu preferat de la geam, din zona ieşirilor de siguranţă, întocmai ca să am loc să stau mai ceva ca la business class, iar în caz de urgenţă să reprezint eroul care îi salvează pe ceilalţi de la ananghie. Dar nici de data asta nu am avut bucuria asta, iar Medalia de Onoare Spirit Civic şi Ordinul Steaua României în grad de mareşal rămîn în continuare în aşteptare.

În al doilea zbor se servea prînzul. Nu mi-era foame, dar legea spune că indiferent că ţi-e foame sau nu, pe avion trebuie neapărat să mănînci cînd e moca. A venit în fine şi haleala, toată lumea începînd să bage la ghiozdănel. Aceleaşi legume, orezuri, cărni, brînze topite, unturi, salate şi alte sosuri. Dar ceva a fost diferit. De obicei, după ce începi să mănînci, apare la un moment dat prin avion un/o steward/esă cu un lighean plin de chifle, pentru cine mai doreşte, cine mai pofteşte. De data asta însă nu a fost să fie. Eu îmi calculez foarte tacticos masa din avion: mai întîi manînc brînza topită cu untul şi apoi felul principal. Apoi beau berea/vinul/sucul, pentru ca prăjitura să o savurez împreună cu cafeaua. Însă chifla nervoasă nr. 2 pe care am invocat-o mai sus întîrzia să apară. Am întrebat-o politicos pe una dintre stewardesele nasoale dacă îmi mai poate aduce încă o chiflă (cum, de altfel, eram obişnuit) şi mi-a răspuns amabil că nu poate. Era începutul declinului meselor din avion. M-am resemnat gîndindu-mă la oamenii care nu au ce să pună pe masă cu zilele şi eu mai ceream o amărîtă de chiflă în plină criză economică. Am trecut peste momentul dezamăgitor, cu gîndul că la întoarcere voi şti că nu vor aduce a doua pîinică şi că-mi voi calcula şi mai tacticos masa.