Confesiuni orchestrale

Astăzi am să vă spun o poveste. Se intitulează “Confesiuni orchestrale” şi are autor necunoscut.

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, o orchestră. Şi în această minunată orchestră erau angajaţi instrumentişti de toate naţiile.

Era toamnă. Într-o zi pe după-amiază, frumoasa orchestră avea repetiţie începînd cu ora 5. Venise toamna și vremea de plajă apusese demult. Erau 18°C, vîntul sufla uşor pîna la moderat, iar presiunea atmosferică era de 746 mm coloană de mercur.

Angajaţii orchestrei veneau rînd pe rînd la teatru, lăsîndu-şi maşinile parcate în funcţie de cum aveau bulan să găsească loc, teatrul nefiind dotat cu parcare proprie. Cei mai fericiţi erau proprietarii de mopede şi ciclomotoare care îşi lăsau vehiculele chiar în scara de acces a staff-ului. Uşor, uşor, se apropia ora de începere a repetiţiei. Fiecare îşi lua instrumentul în braţe şi se îndrepta plictisit către scaunul său prafuit din sala de concerte. Cei mai şmecheri ai orchestrei veneau ultimii, de regulă şefii plini de aere, fiţe şi alte bucheli care nu aveau nevoie să se încălzească, fiind nişte aşi în materie.

Dintr-odată începea să se facă linişte, fiecare lăsa instrumentul jos, semn că era vremea acordajului. Concert-maestrul era deja în picioare gata să aştepte nota la. Era ora 16:56. Însă inopinat se aude vocea lui Gheorghe de la clarinet, spunîndu-i:

– Dar de ce ne acordăm acum? Nu este prea devreme? Programul începe la ora 5.

Vasile, care era concert-maestru de serviciu, i se adresă cu bun-simţ, replicîndu-i că orice orchestră din lume se acordează cu cinci minute înainte de a începe repetiţia.

– Nu este adevărat, insistă Gheorghe. Programul nostru este de la 5 la 9. Nu de la 5 fără 5.

În acel moment, cînd toată lumea normală la cap se minuna de ce prostii putea să scoată din gura sa Gheorghiţă, se trezeşte şi Nikita să-şi spună punctul de vedere, susţinîndu-l pe Gheorghe în demersul său.

– Nu sîntem plătiţi pentru asta! Sîntem plătiţi de la ora 5! Să începem la 5 să ne acordăm!

Cu această atitudine, Nikita îl înfurie Ion, care abia se aşezase pe scaun, el făcînd parte din gaşca şefilor mai sus amintiţi.

– Nikita, nu mai vorbi! Te rog, taci din gură şi nu mai vorbi!

Moment în care Nikitei nu i s-a mai auzit vocea, Vasile a lăsat de la el şi s-a aşezat pe scăunelul său negru, iar toată lumea a început să mai cînte pîna cînd ceasul avea să bată ora 5 fix.

Nu a trecut mult timp şi a venit ora acordajului. Se aşternu liniştea în orchestră pentru a doua oară şi la-ul oboiului suna diafan peste clopotele catedralei seculare ce anunţau ora exactă. Era ora 5. Lumea îşi revenea la normal, lucrurile începeau să reintre pe făgaşul firesc.

Nu numai că Nikita şi Gheorghe s-au făcut de rîs încă o dată în faţa orchestrei, dar mai rău era că apăreau şi alţi gogi care îi aprobau. Se făceau mii, poate chiar zeci de mii de repetiţii pe zi în toată lumea în vremurile acelea, fie că era vorba de corepetiţii la clasa I, fie că de repetiţii generale la Filarmonica din Berlin. Niciodată nu s-a auzit însă stupizenia cum că acordajul trebuie făcut exact cînd începe timpul de repetiţie. Asta demonstra cîtă “cultură” zăcea în acea orchestră plină de ţărani şi în care cei cu bun-simţ şi modestie din mediul urban, adevăraţii instrumentişti, cetăţenii cinstiţi, plătitorii de taxe şi impozite, contribuabilii români, tăceau din gură, nu se amestecau şi se amuzau copios de ce putea să le flatuleze mintea altor colegi “artişti”.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.
Noapte bună, copii.

Numele folosite în textul de mai sus sînt imaginare. Orice asemănare cu personaje sau fapte din realitate este involuntară şi pur întîmplătoare.
© 2008, Blogul lui Naicu – Pierdut în diaspora

Similar Posts:

E criză de pîine
Paidighidam

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *