Cocalar pentru o zi

Am să încep povestioara de astăzi descriind imaginile de excepţie pe care le-am văzut vara trecută pe aeroportul de aici. Providenţa a făcut să mă aflu prezent de două ori la interval de o săptămînă la minunata aerogară. Puţinii oameni care alergau pe coridoare să prindă un avion la orele serii agitau de prisos atmosfera liniştită. Grupuri enorme de britanici care plecau înapoi în insulele lor mă făceau să mă întreb cum dracu’ intrau cu toţii în avion? În mijlocul biroului de check-in se afla zborul magic ce ducea compatrioţii noştri înapoi în ţară. Printre ei nu puteau lipsi eternii cocalari, şleahta fără fund a ţigănimii, purtătorii de lanţuri groase, tenişi albi şi tricouri inscripţionate mare, FOARTE MARE, cu Anporio Armani. Ursarii ăia făceau parte din lumea de vis a oricărui cocalar vestit, care pe vremuri (şi azi) purta geci Tom Cruise International cu ditamai Adibas pe spate, pantofi sport Like sau tricouri Dolce&Gabana (cu un B).

Femeile ţărănci nu lipseau din peisajul feeric al lungului şir ce stătea la coadă să realizeze formalităţile de îmbarcare. Acestea erau toate mai la fel: buric la vedere, cercei mari şi rotunzi, unghii îndoite, pantaloni cît se poate de scurţi (de obicei de blug), pantofi sport în picioare şi din cînd în cînd cîte o bluză D&G (cu acelaşi solitar B). Acestea erau ţărăncile. Piţipoancele însă erau à la carte. Fundiţe, biluţe, poşetuţe, săndăluţe, pantalonaşi, bluziţe etcetericuţe. Aţi observat că orice poartă o piţipoancă trebuie să fie diminutivat? Gentuţele de la Vouis Luitton sau ceasurile de mînă Bolex erau un must-have al zborului, avînd în vedere ofertele de sezon ale negrilor marocani de pe plajă.

Dar cel mai şi cel mai penibil lucru era portul ochelarilor de soare. Vreau să informez publicul cititor că acest zbor despre care vă vorbesc se desfăşura noaptea, cu plecare de aici la ora 23:45 CET şi ajungere în Bucureşti la ora 04:45 EET. Soarele apunea pînă să ajungi la aeroport şi nici nu apuca să răsară dimineaţă. La ce puii mei trebuie să arăţi tu că ai ochelari cumpăraţi de la aceleaşi persoane de culoare menţionate anterior? Sau poate erau ochelari de lună şi sînt eu idiot… Cert este că toate firmele din lume erau inscripţionate pe ei. Apoi atitudinea… Fiecare era majestate în felul lui, numai că ei nu ştiau cine e adevărata Majestate. Urlau, ţipau ca să audă tot confratele ce şmecheri sînt. De la burţile ieşite din maiourile Anporio Armani şi pînă la tatuajele cu citate din neolitic, toţi arătau la fel.

Am zis că e doar o întîmplare, că poate nu e aşa mereu. Săptămîna imediat următoare eu eram împricinatul care zbura cu minunatul avion. Începutul era şi mai promiţător. Aceleaşi detalii ca săptămîna trecută – aceleaşi maiouri, aceleaşi genţi, aceiaşi ochelari, alţi cocalari şi alte piţipoance. Bonusul l-a reprezentat potpuriul de manele care răsunau din giesemuri. Mereu prezenţi în inimile noastre, cantautori precum Adrian Copilu’ străzii Minune de Vito, Sorin Copilu’ de Aur la două rame fără cîrmaci sau Florin Salam Victoria ne încîntă auzul şi simţurile ori de cîte ori le ascultăm operele de artă aflate pe telefoanele fanilor lor.

Ca să vedeţi că sînt obiectiv, bravo lor (dintr-un punct de vedere)! De ce? Cîţi muzicieni îşi pun pe mobil ton de apel cu vreo simfonie, sonată, acompaniament, cvartet ş.a.m.d.? Sau cu orice altă muzică clasică? Eu n-am avut în viaţa mea ringtone clasic. Acum, de exemplu, încă îmi mai sună telefonul cu pianul din Cats Love Dogs – Zupper. Chiar dacă am un progrămel care schimbă tonul de la un apel la altul, îmi place cum sună piesa asta. Deci muzică clasică nu. Dar maneliştii? TOŢI! Nu e unul care să nu aibă ultima compoziţie a maeştrilor Guţă sau Sorinel Puştiu (care fără diacritice ar fi pustiu). Şi sună, nene, tare şi în marea duşmănie. Şi mai trag şi de timp pînă răspund ca să audă ei (şi lumea nevinovată din împrejurimi) încă o dată ritornela lu’ ăla cu acordeonu’ sau vreun iordler de-al solistului.

O să mă întrebaţi dacă aveau ochelari de soare. DA! Am făcut această trecere cu un scop. Ochelarii cu firme mari pe ei sînt compromişi din start. Dovadă stau nişte Versace pe care i-am probat zilele trecute şi care nu erau deloc urîţi. Însă ceea ce făcea să iasă la iveală cocălăreala sau poponăreala din tine era fix sigla celebrului brand care stătea de strajă în laterale, de parcă ziceai că e o monedă din salba doamnei bulibaşă. N-ar fi fost naşpa, chiar îmi veneau destul de drăguţ din faţă, însă totuşi NU!!! Şi mai costau şi o groază de bani. I-am luat acasă ca să vă arăt şi vouă ce să NU cumpăraţi (era penibil să mă fotografiez în mall). Să nu rîdeţi. Cred că risc mult cu poza asta ţărănească dacă o postez aici, fiind posibil să ajung eu însumi pe cocalari.com. Risc, dar mă tai din poză. Nu mă identific cu dumneaei.
Cu ochelarii m-am întors la magazin şi i-am dat înapoi pe motiv că nu îmi plac. În România nu se poate aşa ceva. Ştim cu toţii că “marfa vîndută nu se schimbă”. Eh, uite că aici se schimbă şi primeşti şi banii înapoi fără niciun fel de explicaţie. Asta îmi place mie la oamenii ăştia. Şi îmi place că nu au cocalari. Au EMO, dar ăştia sînt altceva. Şi piţipoancele lor sînt mişto. Le stă bine. Nu ca peizanelor din Românica.

P.S.: aţi găsit poza mea de cocalar?

Similar Posts:

În căutarea cvintei perfecte
Să mai rîdem niţel

Comments 2

  • Naicu… Stiam io!!!!!!!! =)))))))))

    Trecand peste ce stiam io… Ai descris perfect motivul pentru care nu cred ca voi mai pune prea des piciorul in Bucuresti, precum si motivul pentru care nu stiu de cate ori voi mai mentiona de unde sunt. Nu ca nu mi-ar placea tzara noastra, dar oamenii astia prea ne fac de kko si nu doresc a fi asociata cu ei. Eu vreau kko de brasil. 😛

  • Luizi, ce știai tu? :))))
    Din păcate ei cu un rahat ne pun deja pecetea, iar noi, chit că facem un lucru bun și reclamă pozitivă țărișoarei, tot degeaba. Răul lor e mai puternic ca binele nostru. O poveste ce nu se termină cu happy end.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.