Clipe de coşmar

Atunci cînd cînţi la un instrument depui efort atît fizic, cît şi mintal. Totul trebuie să fie la locul lui, degetele să-ţi meargă brici, să ai grijă să nu cumva să apară vreo greşeală care ar da totul peste cap, discursul muzical să aibă sens, interpretarea să placă publicului şi poate şi un pic de fiţe, că dă bine în sală. Dar toate astea depind şi de mediul ambient în care te afli.

A venit vara. Nu e prima oară. Cînd vine acest anotimp simţul uman lasă naibii orice vestimentaţie iernatică şi trece la şlapi, maiou şi bermude. Acelaşi simţ uman dă drumul la aer condiţionat. Tot simţul ăsta e responsabil şi cu crearea de confort pentru corpul omenesc. Acum vin de la cel mai groaznic concert pe care l-am avut în viaţa mea. Am cîntat într-o mult prea lăudată sală reinaugurată cu tamtam extrem, dar care m-a făcut să trăiesc unele dintre cele mai terifiante clipe în care ţin vioara-n stînga şi arcuşu-n dreapta. Curgeau apele pe mine şi pe toţi cei din orchestră mai ceva ca oricînd. Oamenii ăştia care au proiectat sala asta mirifică nu au auzit că poate şi instrumentiştii trebuie să respire pe scenă, şi nu numai publicul care dă bani grei ca să vină să vadă un concert de muzică clasică? N-am avut aşa o experienţă de căcat în viaţa vieţilor mele. Nu-mi doream altceva decît să ajung să cînt ultimul acord din simfonia aia lungă ca la Dumnezeu.
Dar cel mai minunat lucru după un concert ca ăsta este o bere rece ca gheaţa într-un pahar în formă de tub. Treaba ţine de orgasm şi alte chestiuni care bat la ochi. Hai noroc!

Similar Posts:

Playing the piano with the balls
Adio studiatului acasă

Comments 3

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.