Ciubuc vs. Artă

CIUBÚC, (1, 2) ciubuce, (3) ciubucuri, s.n. 1. Pipă (orientală) cu ţeava lungă. ♦ Ţeavă de lulea. 2. Ornament în relief care marchează marginile unui perete, ale tavanului, ferestrei etc. 3. Fig. (Fam.) Avantaj sau cîştig ilicit. – Din turcescul çubuk.

De la aceste premise, considerînd corecte toate variantele, mai cu seamă numărul 3, voi pleca astăzi în a-mi exprima unele puncte de vedere referitoare la ciubucăreala artiştilor. Cum am mai spus şi mai demult, ciubucul reprezintă pentru majoritatea celor ce lucrează în domeniul ăsta (și nu numai) o înviere (termen provenit de la Învierea Lui Iisus, zi în care toată lumea e bucuroasă, înviere = bucurie, ciubuc = bucurie, rezultă că înviere = ciubuc). Este cîştigul extra pe care îl realizezi pe lîngă munca pe care o depui zi de zi la locul de muncă şi pentru care eşti plătit de bătaie de joc. Numai că uneori şi un ciubuc are defectul lui. Ori e greu şi prost plătit (şi regreţi ziua cînd l-ai acceptat), ori ipostazele în care are loc prezintă trăsături stînjenitoare. De foarte multe ori artiştii preferă să se umilească în faţa lumii pentru niscaiva bani în plus. Exemple ar putea fi multe, dar cel mai elocvent este cazul actorilor cu nume mari de la noi din ţară care au acceptat roluri în telenovele de 2 lei vechi. Desigur, cîştigul nu este de ignorat, însă a te coborî de pe scenă, de la aplauzele spectatorilor din sălile de teatru, de la producţiile de lung metraj pentru replici în românește gen “Ay, mí amor, estas embarazada?” sau “Desgraciada!”, mi se pare mult.

Să nu devin cîrcotaş, vremurile se schimbă, trebuie să te adaptezi. Iar aceste nume mari îşi interpretează în continuare rolurile cu dăruire şi profesionalism, aşa cum îi stă bine unui artist. Şi totuşi, într-o lume a comercialului, plină ochi de piţipoance, cocalari, ţîţe, cururi, muşchi şi lanţuri, un artist poate supravieţui apelînd la ciubucuri. Pentru că nu poţi sta în salariul de la teatru sau orchestră. Nu mă bag în cazuri pe care nu le stăpînesc de tipul scriitorilor, sculptorilor, pictorilor, arhitecţilor ş.a.m.d. Poate mă ajutaţi voi, deşi bănuiesc că şi acolo e cam aceeaşi mîncare pescărească.

Revenind la ciubucăreala instrumentală, aceasta prezintă aspecte ce ţin de postura în care te afli atunci cînd faci un ciubuc. De cele mai multe ori ciubucarii prezenţi la o ceremonie de tip NBC (Nunţi, Botezuri, Cocteiluri) sînt percepuţi ca nişte rataţi care au venit să ciupească şi ei un ban de pe urma unei astfel de ocazii. Foarte rare sînt momentele în care lumea chiar ascultă ce cîntă o formaţie de muzică clasică, categorisită de cele mai multe ori o muzică plictisitoare. Întrebare: de ce vor muzică clasică la NBC-uri? Răspuns: Fasoane, fiţe, snobism, dă bine. Nimeni nu te ascultă, toţi sînt preocupaţi de bucăţica de pişcot care s-a înmuiat prea tare şi a cazut în cupa de şampanie sau de faptul că traficul pînă la NBC a fost infernal. Inevitabil, cineva (chiar dacă nu îl auzi, îl simţi, ştii că e acolo) va şopti: “Şi ăia ce cîntă acolo? De unde au mai apărut şi ăştia? Altceva nu găseau?” “Taci, mă, că aşa se poartă. E la modă!” îi va răspunde cel de lîngă.

Itinerariul ciubucului nasol e stas. Umil ajungi la locul cîntării, întrebi cu jind unde are loc, dacă se pot aduce cîteva scaune. Aştepţi scaunele. Dacă-i vezi că sînt mai ciufuţi e clar, niciun pahar de apă nu ai să vezi. Şi cînd vine vremea de interpretat, totul se termină. Intri în lumea ta, îţi faci treaba, dar parcă simţi că ceva lipseşte – măcar o privire de apreciere aruncată spre tine (în cazul în care cînţi frumos), o chestie oricît de minusculă ca să ai tu convingerea că măcar un om din toată puzderia aia snoabă a notat prezenţa ta efemeră în zonă. Rar, dar se întîmplă. În fond şi la urma urmei eşti la un rahat de ciubuc. Ce mai vrei? Puteai să stai în casă s-o freci şi să te duci binişor la serviciu, dar cu conştiinţa împăcată că nu te-ai pogorît de la înălţimile vastelor tale cunoştinţe culturale la un amărît de ciubuc. În fine, termini de cîntat. Îţi strîngi lucruşoarele, fumezi o ţigară şi dispari, nu înainte de a aştepta (de regulă mult) să vină cineva să-ţi dea banii. Cît despre paharul de apă, mai bine uită. Mergi acasă şi bei.

Numai că aici e altfel, nu e ca în ţărişoară, chiar dacă au şi ei oile lor negre. Într-un procentaj mai mic, ce-i drept. Sau mi se pare mie şi sînt încă sub magia începutului diasporic… Medalia de aur? Fără doar şi poate, Germania, ţara ciubucurilor apreciate şi a oamenilor cărora le place muzica clasică (chiar şi din snobism, dar e un snobism simpăticuţ). Acolo, da!!! În România, nu. Aici, mdea…

Şi cum cuvîntul ciubuc provine din limba turcă, nu-mi rămîne decît să adaug că Şehrazat din 1001 de nopţi e criminală.

Similar Posts:

Jurnalul unei duminici plictisitoare
N-am putut să mă abțin

Comments 1

  • Acum înţeleg cum faci şi ciubucurile. Oricum, acum te-ai obişnuit, sper. Nu mai e aşa. Şi oricum nu eşti în România să se întâmple exact ce scriai mai sus.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.