Bă, mie cînd nu-mi place un artist sau o melodie de la TV/radio, schimb postul imediat. Aşa cred că face orice om normal. Ultima oară mi s-a întîmplat ieri cînd, în drumul meu obişnuit spre diverse locaţii, ascultam postul de radio preferat. Şi încep să dea o melodie. Nu o mai auzisem, era ceva nou, sirop, lugu-lugu, pînă cînd mă prind cine e fomeia. Inamica publică nr. 1 a mea în materie de voci feminine – Laura Pausini. Pe loc am vrut să mut pe alt post, dar mi-a fost prea lene să dau comandă mentală maşinii să schimbe canalul, aşa că am rămas să ascult melodia mai departe. Zic că n-oi muri… Şi la un moment dat, după prima strofă, apare şi un mascul feroce piţigăind, smiorcăind şi scremînd nişte sunete asemănătoare onomatopeelor care iau naştere în budă cînd downloadezi. “La naiba” mi-am zis. Se găsiră împreună cele mai enervante două voci din lumea întreagă să-mi facă mie o bucurie nemărginită aşa de dimineaţă. Ei, cine credeţi că era individul care guiţa alături de Lăurica? Însuşi inamicul public nr. 1 al meu în materie de voci masculine.
Marele James Blunt, alt panaram care mă stresează cînd îl aud. Începînd cu melodia aia a lui de se numea “Ior biutiful” şi terminînd cu acest featuring, această fiinţă pămînteană continuă să mă enerveze pînă la exasperare. Singura lui melodie pe care am ascultat-o o dată şi jumătate în viaţa mea a fost aia cu Simona o mie nouă sute şaptezeci şi trei. Dar, revenind la “Ior biutiful”, e foarte ciudat un lucru: nu am ascultat niciodată mai mult de 3 secunde din melodia asta, dar cu toate astea o ştiu pe de rost de la început la sfîrşit.
Cum vă explicaţi voi acest fapt?