Cel mai mizerabil restaurant de lux

Joi seara mi-era foame. Era prima noapte pe care o petreceam în León, cazat la acelaşi hotel la care am mai stat cu ocazia unui prilej în domeniu anul trecut. Neliniştea stomacală îşi spunea cuvîntul şi n-am mai răbdat nehotărîrea grupului vesel de a se aşeza la un restaurant sa băgăm la ghiozdan şi m-am decis să merg la o crîşmă unde mai mîncasem eu. Ţineam minte că era undeva pe o străduţă laterală de lîngă Auditoriu. După ce am mers de mi-am rupt picioarele în ghetele cele noi (luate expres pentru excursiile decembriste), am reuşit să găsesc acest colţ de paradis alimentar – Casa Ezequiel.

Îl ţineam minte de anul trecut cînd, după reprezentaţiile pline de succes măreţ şi faimă intergalactică, am poposit în el pentru a mă realimenta şi rehidrata. Mi-aduceam aminte frînturi din acel bar, cum că mă impresionase peretele plin de jamoane, vitrina cu specialităţi alese, însă era cam întuneric (se apropia ora închiderii) şi era mizerie pe jos. Ştiam de mizeria asta tradiţională. Fiind însoţit, am luat un platou cu bucăţi de prin partea locului: jamón, salchichon, morcilla, chorizo şi nişte caşcaval, iar de băut eterna bere (fiindcă era vară). Anul ăsta am luat aceleaşi sortimente, dar am schimbat placa potabilă cu vin roşu (erau 3°C afară, deh).

Lumea era însă alta. Spre deosebire de ţărănia întîlnită la tot pasul în Andalucía, în nord era cu totul altceva. Cei care intrau în bar erau oameni aleşi. Aveau un subiect comun pentru început: “cît de mare era ceapa aia…” Restaurantul, care deja nu mai avea preţuri mici, arăta altfel ca anul trecut: avea spoturi şi oglinzi pe pereţi. Atmosfera ce te înconjura era una de mare clasă, deşi eram la colţ de stradă. Blănuri, pantofi de firmă, haine, genţi şi costume alese, cravate, dar NU fiţe, NU piţipoance, NU cocalari. Oameni în toată firea, trecuţi de prima şi poate chiar a doua tinereţe, care intrau să ciugulească ceva, să bea un pahar de vin sau o bere în picioare (nu au mania mesei rezervate) şi să povestească în gura mare ce-au mai făcut (aşa sînt ei, vorbesc de parcă rup bariera sunetului). Mi se păreau iesiţi de la serviciu şi, în drum spre casă, oprind să facă un popas la acest bar. Nicidecum nu dădeau impresia că au ieşit special şi organizat în oraş. Emanau stil, eleganţă, rafinament, şarm, unii erau chiar frumoşi…

Însă mizeria tot acolo era. Prima oară cînd am văzut faza asta cu gunoiul era într-un sătuc uitat de lume în centrul Spaniei unde am intrat să beau o cafea într-o bombă şi în faţa barului pe jos era plin de hîrtii, şerveţele, mucuri şi pachete goale de ţigări, explicîndu-mi-se pe loc că aşa e tradiţia la ei. Care o fi fost mintea aia genială care a inventat treaba asta? Cu siguranţă un om îngălat şi leneş căruia îi plăcea să stea în jeg. Pe loc a venit una dintre chelneriţe sa strîngă tot ce e adunat lînga bar. A luat tot, eu mi-am luat cafeaua, mi-am aprins ţigara. Ca apoi să le aud ca erau moldovienşî. Atunci m-am prins că mi-au vazut inscripţionările româneşti de pe ţigările mele şi s-au gîndit să văd eu ce vrednice sînt.

Acum era la fel şi aici. Pe jos tot felul de gunoaie strînse o dată la nu ştiu cît timp. Pînă şi cel mai stilat om din barul ăla (în afară de mine) a aruncat pe jos un muc de ţigară. Eu nu pot, fraţilor. Merg la restaurante pe aici destul de des. Cînd ajung la o crîşmă şi vreau să beau ceva la bar ca să meargă ţigara mai bine, cer o scrumieră. Se uită la mine ca la felul paişpe.

La capitolul ăsta, sînt un popor împuţit. La fel ca şi hotelul care, deşi era de patru stele, mi-a oferit într-o după-amiază oribila surpriză de a găsi o pată pe prosopul cu care tocmai voiam să mă şterg după duş. Şi toate astea ştiind că nu folosisem prosopul respectiv (dimineaţă am avut repetiţie şi curăţenia în camera era terminată cînd m-am întors). Mi se părea că era ciocolată, dar nu mîncasem ciocolată şi, repet, nu folosisem prosopul respectiv, deci de unde era? Am făcut calcule mai ceva ca Data din Star Trek şi mi-au ieşit următoarele variante:

  • femeia de serviciu a încurcat prosoapele, a pus unul murdar în loc de unul curat;
  • s-o fi şters colegul de cameră cu el fără să ştiu, deşi era puţin probabil;
  • eram filmat cu o cameră ascunsă.

N-am găsit răspunsul, dar ştiu că eram hotărît să văd ce era pata respectivă. Am apropiat-o să o miros şi era căcat.

Similar Posts:

Trei, Doamne, şi toţi trei în pula mea
Sînt bogat !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.