Era un cadou cu siguranţă. Niciodată nu i-am cumpărat vreunul impresionant. Nici nu-şi dorea. Poate că eram prea mic ca să înţeleg, apoi prea imatur ca să conştientizez şi la urmă prea tîrziu ca să realizez. Şi totuşi întrebam “ce vrei să-ţi iau de ziua ta?”, cu toate că n-aveam niciun chior în buzunar în afară de alocaţia de la şcoală sau bursa de la facultate. În fond era ceva cumpărat tot din puţinii ei bani. Poate de asta tot ce-mi cerea erau lucruri simbolice: “să n-o mai superi pe Mamaee”, “să fii cuminte”, “să studiezi”, “să-i spargi la nas pe ăia din comisie” etc. Nu un parfum nou, nu o haină frumoasă, nu o bijuterie, nu nimic. Acum îmi dau seama că noi trei împreună eram cel mai frumos cadou care putea exista.