De două seri încoace, masa regală pe care o iau include ceai. Nu sînt un împătimit al său, doar că pofta nebună s-a declanşat datorită unui ingredient care cerea cu tot dinadinsul ceai – untul. Cum ciuguleam eu nişte firimituri de pîine cu brînză aseară, mi-am adus aminte de margarina ce stătea singură şi tristă pe unul din rafturile uşii de la frigider. Am luat-o, am desfăcut-o şi am întins-o pe pîine, cu brînză telemea (transport special din România) şi instantaneu mi s-a făcut poftă de ceai. Exact aşa cum mîncam acasă odinioară cu Mama şi Super Mamaee în serile reci de toamnă, cînd ne adunam în bucătărie şi dădeam drumul la aragaz să ne încălzim. Puţină pîine prăjită făcută pe plită (nu aveam prăjitor că era scump, deci tot timpul era arsă), nişte unt din-ăla românesc şi bun, brînzică, ceai şi asta era cina.
Apoi strîngeam şi mergeam la somn. Toţi trei. Acum e altfel.
Noapte bună.