Back to diaspora

Ca să spun aşa mai pe şleau, m-am reîntors la civilizaţie. Starea de ambiguitate în care m-am regăsit în perioada în care am zăbovit pe tărîm mioritic s-a evaporat. Bucuria revederii celor dragi nu va egala niciodată vreo altă bucurie. Faptul că am stat alături de ei este cel mai frumos lucru, însă, ca mai toţi oamenii care se află în plin proces lucrativ, trebuie să revin şi eu cu picioarele pe pămînt. Şi de această dată pămîntul făgăduinţei e în diaspora. Fiind 1 septembrie voi ţine în mod exhaustiv să doresc “La Mulţi Ani!” unui scump şi drag prieten, care m-a tot bătut la cap că nu scriu despre el în blog. Oricum site-ul este vizitat doar de două persoane: de mine şi de mine dintr-o altă casă (deci alt IP). Aşa că nu văd rostul ca domnul respectiv (al cărui nume dacă o să îl dau, va apărea în motoarele de căutare) să ţină morţiş să fie prezent aici într-un site vizitat de… nimeni. Dar mai mult decît atît, nu îmi văd eu rostul de ce scriu aici. Truda şi osteneala depuse pentru a crea texte cît se poate de comune sînt în van, avînd în vedere numărul (zero) al celor ce se uită aici. O supradoză de nebunie pe care o să mi-o asum şi de care nu îmi va fi ruşine atunci cînd (sper!!!) cineva o să acceseze acest minunat blog. Aş putea fi luat în bătaie de joc (dacă nu deja sînt, puţin îmi pasă), dar cu toate astea voi continua, nu mă voi lăsa mai prejos. Mai cu seamă, mi-ar plăcea ca peste ani şi ani de zile să-mi citesc eu propriile elucubraţii şi să rîd cu poftă de mine însumi.

Am zburat. Iar au aplaudat românii la aterizare. Ce romatic, ce emoţionant… De unde o fi obiceiul ăsta? Se vedeau beculeţele în zare, cum ne apropiam de ele, iar sub noi toţi (pasagerii cursei aviatice, plătitorii de taxe şi impozite, contribuabilii români) se arăta eterna Mediterană. Nu am ştiut şi probabil nu o să ştiu niciodată de ce avioanele aterizează cînd din mare, cînd dinspre uscat. Aseară am avut uriaşa trăire captivantă de a experimenta o aterizare perfectă din mare. Vreau să aduc un prim şi ultim omagiu celui care a stat lîngă mine şi se întindea cît o zi de post. Îl înţeleg (mai cu seamă că stătea în mijloc), dar nici în halul ăsta. Încă un lucru pe lista celor mai naşpa din lume: să stai în mijloc în avion. Poate că nu ar fi chiar atît de nasol dacă ar fi ceva în genul reclamei la Axe. Dar m-am mulţumit cu locul meu de la geam din dreptul ieşirii de siguranţă, cerut întocmai pentru a avea loc măcar la picioare.

Şi încă ceva. O chestie măreaţă şi termin! Locurile din dreptul ieşirii de siguranţă trebuie date (conform reglementărilor) bărbaţilor. De ce în poză apare o femeie?

Similar Posts:

French kiss ? Nu, Spanish kiss !
Două săptămîni

Comments 1

  • :)) uite Naicule, că nu au fost în van textele tale de aici. Acum ai săptămânal, conform trafic.ro, 936 de cititori unici. Bravo ţie. Ai plecat de jos şi ai ajuns foarte bine. Cât despre aplauze. Am mai citit eu şi peripeţiile de anul ăsta. Dar necitind niciodată blogul tău de la început, m-am hotărât să îl citesc de astăzi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.