Limba română este una dintre cele mai distractive limbi de pe pămînt. Avem nişte expresii pe care multe alte popoare nu le au. Lăsăm la o parte faza cu “mînca-ţi-aş”, acest condiţional optativ care n-are absolut nicio legătură cu “ţi-aş mînca”, fiindcă “mînca-ţi-aş” este un vreau să-ţi mănînc acum ori niciodată, mă doare fix în pix dacă vrei sau nu, eu clar îţi mănînc. Lăsăm şi faza cu “şi”-ul etern neaoş din celebrele “daţi-mi ŞI mie o cola”, “ia-mi ŞI mie un pachet de ţigări”, “vreau ŞI eu cutare”, “fă-mi ŞI mie o favoare”, “aduceţi-ne ŞI nouă nota” etc.

Ne aplecăm atenţia asupra altei chestiuni. Românii, prin excelenţă, utilizează în orice tip de convorbiri (directe, telefonice sau virtuale) expresia “dacă e, mai vorbim”, ceea ce de asemenea poate însemna că “dacă nu e, nu mai vorbim”. Logic, nu?