Am o dudă (XVII)

Îmi dau seama că sînt dereglat total. Ceea ce ar trebui să-mi ocupe acum mai mult timp e invadat de cu totul şi cu totul altceva. Îmi rodeam unghiile în copilărie cînd, ca alţii din branşă, stăteam în casă şi scîrţîiam corzile sau rămîneam la şcoală după cursuri pentru orele de vioară, neprofitînd de timpul liber în care alţii băteau mingea în faţa blocului, în parcuri sau se jucau la calculator. Am avut şi eu o singură măgărie de joc care se numea Rambo sau ceva de genul ăsta şi pe care abia dacă îl foloseam. Un joystick era rupt, dar găsisem eu o soluţie ca să meargă măcar înainte, la stînga şi la dreapta. Aveam un joc pe care nu l-am terminat niciodată şi mă enervam singur în faţa televizorului. Era un fel de consolă cu 444 de jocuri în 1. Foarte ciudat, că eu le-am numărat şi nu mi-au ieşit mai mult de 128. Ăsta a fost singurul. Calculatorul era ceva peste puterile băneşti ale noastre. Cînd ajungeam în vizită la prieteni sau cunoştinţe care aveau PC-uri în casă, eram primul care vroia să vadă ce se ascunde în maşinăria aia. Eram pasionat să scriu la calculator în Word, să învăţ să dactilografiez din ce în ce mai repede. Într-o vreme chiar eram foarte mulţumit de mine însumi că reuşisem să-mi scriu numele de familie cu ochii închişi.

Anii au trecut şi acum am ajuns să trăiesc ceea ce trebuia să fac atunci. Să mă joc şi să fiu copil din nou. Să mă bucur la o bomboană şi la o jucărie. Am fost în ţară de sărbători şi, normal, a trebuit să fac cadouri. La doi băieţi şi o fetiţă. Ioanei i-am luat ce ştiam eu că-i place, dar pentru Alex şi Cristi am stat bine şi m-am gîndit ce aş putea să le cumpăr. Şi atunci mi-a venit o idee genială: să le iau ceea ce mi-ar fi plăcut mie să primesc cînd eram mic. Zis şi făcut. Mers la magazin şi cumpărat una bucată trenuleţ electric şi una bucată maşinuţă teleghidată. Eram fascinat de ele cînd eram mic şi acum eram la fel. Le-am dus cadourile şi m-am jucat ca prostul cu amîndouă pînă n-am mai putut. Era ca şi cum eram copil încă o dată. Nu pot să vă spun ce satisfacţie aveam în mine.

Acum mi se întîmplă la fel cu drogul ăsta la care scriu. Mi-am făcut blog ca să treacă timpul şi trece foarte bine. Marius merită aplauze pentru tot ce a făcut pe aici, inclusiv pentru faptul că m-a înaintat la rangul de guvid.

Însă duda de astăzi este: Cînd o să mă maturizez şi eu? Cînd o să încetez să mă comport ca un copil şi să nu mai fiu luat de fraier şi de prost?

Similar Posts:

Am o dudă (XVIII)
Am o dudă (XVI)

Comments 9

  • “Să mă bucur la o bomboană şi la o jucărie” – crezi ca oamenii maturi nu se bucura atunci cand primesc un dar impachetat intr-o cutie mica, mica? Eu zic ca se bucura, indiferent de cat de fara valoare materiala pare, dar indesat cu valoarea spirituala! Ca afiseaza o masca a arogantei, da… dar in inima lor de leu se gaseste un strop de bucurie copilareasca!
    O sa te maturizezi atunci cand nu iti vei mai dori atat e mult, strigand ca din gura de sarpe: “Vreau sa ma maturizeeeez, vreaaaaauuu!!!”. Si de ce vrei tu neaparat sa te maturizezi? Intr-o lume atat de nebuna, cu sonati si zbanghii de toata mila, tu esti ca un piedestal! (moamah, ce comparatie nereusita, dar ideea in sine conteaza, sper s-o sesizezi!). Te-ai gandit ca acel copil pe care-l afisezi tu, inauntrul lui e foarte determinat si ia decizii mult mai responsabile fata de unul care se da matur invelit in coaja, iar miezul (adica ceea ce conteaza) e necopt? Tema pentru acasa.

    O zi buna sa ai! 🙂

    P.S.: imi cer scuze pentru roman, dar m-am trezit in dimineata asta cu pofta pentru cuvinte, dupa ce doua zile am stat in “silentio stampa”! Plus ca e un raspuns si pentru mine la ceea ce mi se reproseaza zilnic!

  • Si mie imi zice mama ca am degeaba 26 de ani!!! Si ce daca? 🙂

  • Scumpule rememorez acele vremuri. N-aveam posibilitati dar parca aveau farmecul lor. N-aveam PC-uri, dar faptul ca dupa ce invatam pentru BAC mergeam in Carol si stateam pe banca la o tigara sau mergeam pe celebrul Deal al Mitropoliei, erau lucruri care compensau neajunsurile materiale. Mi-aduc aminte ca imi cumparasem un Pc, foarte bun la vremea aceea si imi amintesc ca pana si in Notepad-ul meu (ca la Word nu aveam licenta:D ) ai scris un roman. Amintiri, porecle de profesori, avea chiar si o rubrica meteo conceputa in celebrul Paint! Chiar, ai dori acel document? 🙂 Te pup in amintiri :*

  • P.S. I forgot something. Nu te mai gandii ca esti luat de fraier sau ca esti imatur. Eu zic sincer Naicule ca suntem bine asa cum suntem. Poate doar n-ar trebui sa mai avem asa multa incredere in unii si sa ne vedem mai mult de telul nostru. Nu uita ca n-avem foarte multi prieteni adevarati!

  • @ Aceeasi EU: Nu m-am gindit prea mult la asta. De fapt, nu m-am gindit mai la nimic. Am sa incerc, insa eu sint mai retardat si nu gindesc prea bine. O zi buna si tie!
    P.S.: Nu-i nimic. Te-am iertat. :))

    @ Ada: La mine e mult mai grav.

    @ Costin: Te rog foarte important sa-mi trimiti acel document atit de vechi ca sa-l punem la loc de cinste in Blogocilindru.

  • Naicu, stai linistit. Binili invinge. 🙂

  • @ Vio: Acolo la voi peste ocean intotdeauna invinge binili. Aci la noi, lucrurile nu stau la fel.

  • Eh, nu chiar intotdeauna… Iar vorba asta cu “binili” nu e de la americani, e de la Tamango! :))

  • Cunoaştem, Vio. 😛

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *