Acum 5 ani pe vremea asta…

… era ziua de naştere a Mamei. De vreo două săptămîni începuse să aibă momente cînd nu mai putea să cînte la violă. Degetele inelar şi mic de la mîna stîngă îi amorţeau pentru scurte perioade de timp. Apoi îşi revenea. Dar aceste momente s-au tot înteţit. În timpul ăsta fusesem totuşi la nişte neurologi de căcat care, tipic, n-au sesizat nimic grav. Şi totuşi, ceva se întîmpla.

Chiar pe 28 mai 2004 am sărbătorit ziua ei. Făcea 52 de ani. Numai că Mama nu prea se simţea foarte bine. Am stat cu ea toată ziulica, seara urmînd să am prima întîlnire cu cea care avea să-mi fie aleasa inimii. M-a lăsat să mă duc. Eram pieton. N-aveam maşină pe vremurile alea. Am traversat tot Bucureştiul ca să ajung la prima întîlnire oficială. Mergeam la un concert în aer liber al unor vedete prieteni, în mare vogă şi azi în şou-bîzul autohton. Eram acompaniaţi şi de Domnu’ Dirijor cu nevasta. Nu ştiu dacă am stat mai mult de jumătate de oră prin parcul ăla, că şi văd un apel de la Mama (în gîndul meu “ce-o mai vrea???”). Ştiam că e ea, fiindcă am văzut numele pe ecran, dar la telefon era cu totul şi cu totul o altă persoană. Două cuvinte mi-a spus, abia inteligibile: “io aaă…” Adică “vino acasă”. Gura îi era încleştată din cauza unei crizei jacksoniene (ulterior am aflat cum se cheamă). Am luat primul taxi pe care l-am văzut şi i-am zis să facă orice ca să ajung cît mai repede acasă. A tăiat benzi continue, a trecut pe roşu, a depăşit coloane întregi de maşini aflate la semafor, a mers chiar şi cu 130 la oră. Cursa a făcut 100.000. Fix atît aveam la mine, ca să pot să ofer şi eu un cico prietenei. L-am rugat să aştepte să cobor să îi mai dau nişte bani, că a fost mai mult decît drăguţ. M-am întors şi i-am mai dat încă 50% din valoarea cursei. Mai mult nu aveam.

În casă, am găsit-o pe Mama spre sfîrşitul crizei. Tremura de frică şi de spasmele faciale care încă mai erau prezente pe chipul ei. Mîna încă îi era înţepenită. Cu greu înţelegeam ce-mi spune. Am stat cu ea şi cu Mamaee. N-am chemat salvarea, am zis că trece. Era vineri seara. Mi-am făcut o cafea să mă ţină treaz. Simţeam că urma o noapte lungă, dar parcă nici chiar aşa. Doza de cofeină era ca un antidot la somn, să nu închid un ochi şi să stau de veghe pînă a doua zi cînd trebuia să mergem să insistăm la un doctor să îi facă totuşi o tomografie. Asta era soluţia, dar costa de te rupea. Eram săraci, nu ne permiteam 4 milioane, atîta cît costa un CT cranian pe vremea aia.

Numai că pe la 2 dimineaţa a început dintr-odată o altă criză. De data aia nu am mai stat pe gînduri şi am sunat la 961. Au venit mai repede decît mă aşteptam. Nu cred că a trecut mai mult de un sfert de oră, dar a fost cel mai lung din viaţa mea. Nu ştiam ce să fac, doar să am grijă să nu-şi înghită limba şi să respire adînc. Au venit medicii, au văzut-o şi au hotărît să o transporte la spital. Ei, şi de acum începe o aventură mizerabilă à la “Moartea domnului Lăzărescu”.

Prima oară ne-au dus la Spitalul Municipal, că cică de ăla aparţineam. Era cea mai apropiată Unitate de Primiri Urgenţe (UPU) din sector. Am ajuns acolo în plină noapte, niciun fel de activitate, absolut nimic. Era linişte şi pace. În loc să o ducă în UPU, au dus-o la garda de neurologie. Acolo nimeni. Am aşteptat să vină doctorul, cu Mama într-un scaun cu rotile. După vreo zece minute a venit cineva şi a văzut-o. O cretină care a spus din start că nu au locuri de internare pe secţie. “Bun, şi noi ce facem?”, am întrebat eu. Vizibil deranjată că am trezit-o din somnul de frumuseţe (care i-aş fi dorit să fie de veci) spune aşa: “Păi, aici nu prea aveţi ce să faceţi. Duceţi-vă acasă.” CE? Eram pus pe scandal, dar şi de data asta Mama mea cea diplomată a spus să mergem acasă. Îşi mai revenise puţin. Bine, bine, mergi acasă, dar cu ce? Salvarea nu era taxi, aşa că a trebuit să fac o comandă la un taxi de-adevăratelea care să ne ducă acasă pe mine şi pe Mama care era doar cu nişte şosete în picioare. A venit şi am mers acasă, înjurînd-o tot drumul pe netrebnica aia.

Noaptea a trecut teribil de greu, dar măcar nu au mai apărut crizele alea oribile. Dimineaţă la ora 8 am plecat spre spitalul Colentina unde chipurile am fi putut cunoaşte pe cineva prin altcineva. Cu taxiul am ajuns acolo şi nu mică mi-a fost mirarea cînd în gardă la neurologie de asemenea nu era ţipenie de cadru medical. Am stat şi am aşteptat cu Mama căreia îi era frig. Avea frisoane şi am plecat inclusiv cu o pătură de acasă după mine ca să o învelesc pe drum. A venit un doctor după ani şi ani, i-a făcut aceleaşi teste de reflexe de la toţi neurologii de pînă acum şi i-a ajuns. Chiar începusem să învăţ pe de rost tehnica. I-am explicat că ar trebui să facă o tomografie, dacă se poate. Ce credeţi? Nu le funcţiona computerul tomograf. Era în revizie tehnică. Singura soluţie era CT cu bani. Adică moca e în revizie şi cu caşcaval funcţionează? Am plecat dezamăgiţi cu un alt taxi spre alt spital. Primul ieşit în drum (era şi cel mai apropiat) a fost Spitalul de Urgenţă Floreasca unde a şi rămas internată pe loc. Medicul de acolo de cum a văzut-o şi-a dat seama despre ce e vorba şi în aceeaşi zi i-au făcut şi tomografia de care era atîta nevoie. Diagnosticul a fost zdrobitor: tumoră craniană temporo-parietală dreapta, necapsulată, cu diametru de 3,5 cm etc. Nu mai reţin exact termenii medicali. Nu pot să descriu cum plîngeam în hohote pe holurile spitalului singur cînd mi-a dat doctorul cu asta în cap. Da, trebuia operată pe creier.

Abia după o săptămînă şi jumătate au făcut intervenţia chirurgicală. Atmosfera din spital nu vreau să o descriu, o ştiţi cu toţii. Aceleaşi şpăgi pornind de la portar, continuînd cu infirmierele şi asistente şi terminînd cu doctorii, aceleaşi nesimţiri şi acelaşi deinteres pentru nişte oameni care nu vin din plăcare la spital. După 40 de zile de la operaţie urma să vină rezultatul biopsiei tumorii. Verdictul: glioblastom – cea mai nenorocită tumoră craniană care poate să existe la momentul actual pentru corpul omenesc. Durata medie de viaţă: un an. Mama a mai trăit un an şi jumătate, în condiţiile în care am operat-o încă o dată, pentru că nenorocita de tumoră a recidivat (cum ne aşteptam), plus şedinţele de raze şi citostaticele pe care le-a înghiţit. A mai trăit atît şi pentru că am avut cea mai mare grijă din lume de ea.

După un an şi jumătate de cînd s-a declanşat boala, a ales să plece undeva unde e liniştită şi înconjurată de pace. O boală mizerabilă care i-a fost făcută cadou chiar de ziua ei, fix acum 5 ani, pe 28 mai 2004.
Mi-e dor de tine, măi, Mamă, măi!!! 

 

Similar Posts:

Calendarul din bucătărie
De ce n-am mai putut dormi

Comments 16

  • Ia, hai in brate>:D<

  • Tu ştii că eu citesc “pe furiş” articolele tale mai mereu şi “nu comentez… “. Nici acum n-o s-o fac peste măsură dar am simţit că trebuie.
    Sunt convins k Scumpa ta Mamă te veghează de acolo de Sus şi este mândră de tine.

  • Imi pare rau ca nu am stiut ce mult sufereai atunci…

  • Un gand pios pentru Mama ta Naicule! Tie, toate cele bune!

  • Sa stiti domnule Naicu ca eu citesc cu sufletul la gura ceea ce dvs. scrieti. Este o bucurie a sufletului meu, un mod de a vedea viata pe care o traim noi oamenii indiferent unde ne-am afla.Am hotarat de astazi sa ma rezum strict la acest lucru , fara sa mai fac vreun comentariu in scris. Inca o data va urez toate cele bune .P.M.

  • Uf 🙁 Singurul gand, care imi trece prin minte acum, este: sa o faci mandra de tine, sa lupti pentru visele tale, caci asta isi doreste fiecare parinte pentru copilul lui. Cred ca mai presus de toate un parinte se roaga pentru viitorul copilului, asa cum, probabil, se roaga si mama ta. Nu uita sa-i dedici mamei tale fiecare moment de reusita din viata . Ai grija de tine!

  • Ahhh…am nimerit total aiurea pe blogul asta acum 2 zile.Cand am dat de el am stat fix 5 ore cu ochii atintiti in laptop, fara sa mi dau seama ca s a facut 2 dimineata…Azi cand am primit pe mail “noutatile”tale…nu ma asteptam sa ajung sa plang in hohote si sa nu ma mai pot opri. Am ajuns sa te citesc pt ca m am simtit foarte aproape de EMITATOR si de felul firesc de a ti pune viata la vedere.
    Nu stiu cine esti decat din ceea ce am citit insa pot spune din suflet ca imi pare rau de ceea ce a trebuit sa traiesti cu mama ta.
    Crezi sau nu, exista un Dumnezeu care vegheaza, iar mama ta sigur e printre cei drepti si buni si are grija de fiecare pas al tau!

  • Naicule, m-ai terminat psihic cu postul asta!
    Imi pare rau pentru tot ce a trebuit sa induri cu mama ta, stiu ca ti-e greu, dar mai stiu ca prin felul tau de a fi, prin amintirile tale si prin ce impartasesti aici cu noi pe blog, mama ta e printre noi. Si se bucura ca are un baiat atat de deosebit!
    Pup iu, take care!

  • Cata vreme ti-amintesti de ea, e cu tine.

  • ………………………. nici nu stiu ce sa scriu … nici nu conteza ce am de zis … imi pare rau …

  • Tuturor merci mult.

  • M-A IMPRESIONAT FOARTE MULT CE AI SCRIS DESPRE MAMA TA SE VEDE CAT AI IUBIT-O IMI PARE RAU CA NU AM STIUT CAT AI SUFERIT DAR SA STII CA MAMA TA TE VEGHEAZA DE ACOLO DE UND ESTE…….SI E MANDRA DE TINE…TE PUP

  • Iti citesc cu sufletul la gura viata, pe care ti-o expui la modul foarte sincer si deschis. Nu te cunosc si nu cred ca e nevoie-esti un om deosebit! Mama ta e mandra de tine, acolo unde e! Pentru ca moartea face parte din viata…

  • Naicule, pe cuvântul meu că am plâns citind ultimele rânduri…
    Condoleanţe. Îmi pare rău.:(

  • Imi pare rau Naicule :(. Cum spune si @GE Mama ta e mandra de tine, acolo unde e!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *