thx anca

În mod normal, programul meu este foarte relaxant. Nu o să spun că uneori fac mai mult pe drum faţă de cît stau la serviciu, ca să nu-mi iau înjurături crase, deşi ăsta-i cruntul adevăr. Locuind într-un blocşor micuţ, am nişte vecini deasupra cărora le vine menajera luni şi joi dimineaţa pentru curăţenie. Totul se petrece după acelaşi program: se începe la 10 fix prin nişte hîrşîieli generale de scaune prin toate cotloanele. Cum au marmură pe jos, sunetul produs de picioarele scaunelor în contact cu roca cristalină dură este atît de liniştitor încît insuflă un parfum aparte oazei feerice aşternute în dimineţile de luni şi joi. De ce am amintit de serviciu? Ah, pentru că fix în zilele astea am liber dimineţile şi pot dormi mai mult.

Cît despre amintirile cu vecina din lateral, prefer să nu fiu neam prost pe blog.

Euromillions este un joc loto organizat în 9 ţări europene: Austria, Belgia, Franţa, Elveţia, Irlanda, Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia şi Spania. Zilele acestea se sărbătoresc 6 ani de existenţă, premiile fiind nesimţite. Aseară s-au pus la bătaie 100 de milioane de euro care nu s-au cîştigat. Regula e simplă: alegi 5 numere din 50 şi încă 2 din 9, denumite stele. Ce-a ieşit aseară parcă pare desprins din tragerile neaoşe: 35, 36, 38, 39, 46 – 3 şi 4.

Prin urmare, vinerea viitoare se anunţă un premiu record de 129 de milioane de euro, adică 534 de milioane de lei noi, adică puţin* peste 5 bilioane de lei vechi. Suma e cu nişte firfirei mai mare ca cel mai mare premiu cîştigat vreodată (126.231.764 euro, tot la Euromilioane, 8 mai 2009, o spanioloaică). Aşa că nu ştiu de ce-mi pute mie că de data asta vom avea un cîştigător. Pentru că recordurile trebuie bătute şi ia uitaţi ce dandiaconescian ar suna ştirea: Euromillions – Biggest jackpot winner in history at 6 years anniversary.

* – aprox. 340 de miliarde de lei vechi.

Ochiul-rău s-a uitat la mine aseară. Nemaiadăugînd faptul că vineri, 5 febr. 2010 a fost o zi de hîndel în toată puterea cuvîntului, din cauza unor mici chestii ghinioniste, voi trece direct la subiect: deochiul. A început cum începe la toţi (dureri de cap, slăbiciune, stări de vomă etc.). M-am aşezat pe un scaun, stăteam bleg şi mă uitam la oameni. În primă instanţă am pus vina pe oboseala acumulată în timpul săptămînii, pe mîncare, pe drum, pe stres şi pe micile chestii ghinioniste care mă presau mintal. Într-un moment de neaşteptată inspiraţie gîndesc că poate oi fi deochiat (nu ştiu ce-ar putea lumea să deoache la mine, ca fapt divers). Aşezat în continuare pe scaunul acela, am început să mă trag de o încheietură aleasă în urma unei trageri la sorţi şi să spun în minte Tatăl nostru. În mai puţin de 30 de secunde a dispărut toată starea asta. Ptiu, ptiu, ptiu şi mută-ţi fundul.

Altă întîmplare asemănătoare a fost pe cînd trăia Super Mamaee. Tărăşenia s-a petrecut după ce am mîncat ceva atît de bun şi cu aşa o poftă încît în loc să mi se aplece, avea nişte noduri în burtă. Curios era că mai mîncasem aşa ceva, dar niciodată nu am ajuns la stările astea febrilo-transpirative. Ideea genială venită din partea Super Mamaeei a fost să mă întind în pat şi să mă descînte. Pe măsură ce şoptea acolo nu ştiu ce, nodurile începeau să dispară unul cîte unul şi mi-am revenit într-un timp record (la acea perioadă). Deci putem spune că există şi deochi pe fond culinar, care se manifestă după ce mănînci ceva extraordinar de bun şi te deochi pe tine însuţi sau te deoache mîncarea. Altfel nu-mi explic de ce după Tatăl nostru şi frecat noduri pe braţ nu mai aveam nimic.

Eu unul nu mai ştiu ce să cred cu autosugestia, rugăciunile sau superstiţiile astea.

Nu ştiu dacă am menţionat că din cînd în cînd mă uit la televizor. Am făcut-o şi ieri cînd văzui un film cretin pe haşbeo. Aşa de interesant a fost încît nici nu-mi aduc aminte ce s-a întîmplat. Şi totuşi, la un moment dat au început ăia să vorbească despre Dumnezeu. Replica era “thanks to God [...]” şi subtitrarea a fost “mulţumită lui Dumnezeu [...]“. E un bun acceptat că numele şi tot ce ţine de pronumele legate de Dumnezeu se scriu cu majusculă. Atunci nu ar fi corect ortografic să fi scris “mulţumită Lui Dumnezeu”? Pentru că după aia au continuat discuţia despre El şi au subtitrat cu majuscule.

Dumnezeu Ăsta Care le ştie El pe toate are şi non-adepţi. Non-adepţii, din moment ce-L consideră un oarecare, Îi scriu numele cu literă mică. Adică dumnezeu ăsta care le ştie el pe toate şi care e el rău şi care stă în rai sau unde-o sta şi rîde de noi şi care, de fapt, nu există (nici eu n-am înţeles fraza asta, scuze). Mie mi-a zis cineva odinioară că un ateu, chiar dacă spune că nu crede în nimic, se călăuzeşte totuşi după cineva, acela fiind el însuşi. Pentru că se crede şmecher şi buricul pămîntului. Abia acum înţeleg eu de ce Excelenţele, Alteţele, Majestăţile, Sanctităţile şi Preasfinţiile Lor se scriu cu literă mare – ei sînt dumnezei pe pămînt.

La sfîrşit, o întrebare divină: voi credeţi în vreun dumnezeu?

Citatul zilei s-a întîmplat astă seară la scîrbici, cînd mai erau 15 minute pînă cînd terminam:

7:45 pm: “Cît e? Fără un sfert?! Păi cînd m-am uitat eu la ceas acum juma de oră era fără 20.”

Da, uneori viaţa de artist (ziua vesel, noaptea trist) poate fi foarte dură.

Oare lumînările astea or mirosi precum se numesc?

A) Mi se întîmplă a nu ştiu cîta oară aceeaşi întîmplare. Ies în oraş să mănînc ceva cu cîţiva colegi. Unii vin la început, alţii ajung după, nu contează, masa se întinde. Fiecare comandă ce vrea, se bea, se mănîncă, se vorbeşte, se fumează şi la sfîrşit se cere nota. Totalul se împarte egal la cîte persoane au fost la masă şi gata. Nu contează că ai mîncat o scoică şi ai băut o bere, în vreme ce alţii au băgat diferite delicatesuri fine pescăreşti înainte. Tu plăteşti cu pînă la 6 ori mai mult faţă de cît ai consumat. Super ofertă.

B) Pe de altă parte, vara trecută, în timpul unui popas de-o bere într-un sătuc din Pădurea Neagră, am văzut ceea ce se poate numi contrarul poveştii de mai sus. Un grup de 5 nemţoaice veterane de război au cerut nota care însuma două beri albe, un Pils, o cafea cu gheaţă şi un cappuccino. Niciuna nu avea mărunt şi au început să expună hîrtii de 20 şi 50 de euro. Chelneriţa, acea fiinţă mereu zîmbitoare şi amabilă oriunde în afara graniţelor patriei noastre, a dat răbdătoare fiecăreia restul şi toată lumea era fericită.

Întrebare de final: care dintre cele două cazuri de mai sus s-ar aplica cu succes în scumpa noastră românela?