Weekend-ul trecut am fost la Serbările Toamnei de la Vălenii de Munte. Habar n-aveam că există aşa ceva, dar ştiam de Festivalul Ţuicii unde se adună fel de fel de producători din toată ţara, întrecîndu-se în pălinci pentru diferitele medalii de aur, argint sau bronz.
Mai sărăcăcioasă faţă de anii precedenţi (după spusele localnicilor), manifestaţia a fost una deplorabilă în care tradiţia strămoşească a ţuicarilor îmbrăcaţi în costume naţionale a fost înlocuită de standuri de şaorma, kürtös kalács, şosete, jucării din categoria kitsch-uri cu leduri şi alte zeci de grătare cărnoase.
Punctul de atracţie (cel puţin pentru mine) l-a reprezentat zona în care se comercializau ţuicile, brînzele şi pastramele. Toate erau întinse atît de neaoş, parcă emanînd mesajul “ne băgăm p#la în normele voastre europene!” Am gustat din toate cîte puţin şi am cumpărat ce-am crezut de cuviinţă. Apoi s-au decernat premiile pentru cea mai bună ţuică, ieşind cîştigător un om care şi-a dublat instantaneu preţul pe litru după ce şi-a pus diplomele la vezeală peste butoaiele de dud.
Per total, o labă întristată, nelipsită de cocalari şi nesimţire. Exemplul viu este un ţăran prost şi obtuz căruia i-am cerut un kürtös kalác simplu, fără nucă. Răspunsul atît de amabil a fost următorul: “Păi tu cine crezi că-ţi mai dă unul simplu la ora asta?” N-am apucat să-i reamintesc de fiinţe dragi lui precum mă-sa, că patroana l-a şi mustrat instantaneu cu două palme răsunătoare. Poate era chiar mă-sa în persoană, de-şi permitea asemenea intimităţi. Mai bine că a fost aşa, că făceam naibii vreo gafă.
pîsî: poze n-am făcut decît una şi aia la nimic.
